''There are some things you learn best in calm, and some in storm.''

Uneori, cand imi lipsesc locurile unde obisnuiam sa ma simt intreaga si ma distruge gandul ca nu pot lua primul avion sa ajung acolo, ma uit inspre cer. Pur si simplu stau si ma holbez. Ma las sa simt o farama din ce simteam cand eram departe de locul asta mizarabil, si ma simt impacata; pentru ca cerul e al nimanui, deci si-l poate adjudeca oricine. Nu e impartit in judete sau municipii, nu iti trebuie acte pe parcela ta de cer, nu e ingradita cu sarma ghimpata de dupa care sa traga cu ochiul curiosii. Dar tu stii ca e ograda ta, teritoriul pe care nu va da buzna nimeni, la poarta careia din cand in cand bat tunete. E ca un locusor pe care le-ai cumparat sa poti pleca in vacanta atunci cand te saturi de pamant, dar rareori pleci in compania altora. Ei bine, daca gasesti oameni pe care i-ai primi in bucatica ta de orizont, pregateste-te sa suferi; pentru ca ei vor fi cel mai aproape de inima ta, dar pasii lor vor lasa urme si urmele dor. Vor calca desculti si politicosi vor sta in liniste langa tine permitandu-ti sa fii fericit. Si...carpe diem! Alea-s momentele dupa care unii alearga o viata, si de ce dracu alergi cand fericirea se misca incet si e mereu in urma? Din cand in cand, pe cei neatenti ii ajunge si le tine de urat, dar pana sa te dezmeticesti dispare si traiesti mereu cu impresia ca ai fost prost, ai lasat-o sa plece, luand cu ea si persoanele la care tii, lasandu-te defect.

Uneori, am impresia ca nu poti trai vesnic intreg, altfel ai ceda ca dupa o supradoza. Dar poti oricand sa negociezi cu dealerul local de vise de la care poti inchiria un nor. Modeleaza-l cum iti place si nu te astepta sa ramana in cerul tau, o sa plece de nebun si o sa se contopeasca cu altii, dar o sa creasca si o sa vina inapoi. Adu-ti aminte, totusi, ca norii sunt scumpi si nu-ti apartin in totalitate, iar vantul ii poarta prin locuri neasteptate. Al meu e pe teritoriu strain acum si face pagube, nu cred ca se mai intoarce. A intalnit un cumulonimbus si au pus-o de-o tornada...

Fear(less)

Urasc momentul ala cand, singura in casa fiind, aud o usa scartaind sau o sticla de plastic pocnind sau alte zgomote dubioase prin casa. Secunda aia cand mi se opreste orice fel de mecanism de gandire si sange si digestie si inima si tot. Nu stiu daca sa ies in balconul de la camera sa tip dupa ajutor sau sa ma duc sa infrunt pericolul din hol. E o senzatie foarte tampita, panica alimentata de creierul care taman atunci imi aduce aminte ce am mai vazut eu prin filmele de groaza. Eventual, pana apuc sa ma linistesc suna fixul, si tre' sa ies vreau-nu vreau in hol sa raspund. Hai cand e zi e acceptabila situatia, dar cand e intuneric mi-e nu-stiu-cum sa intind mana de dupa usa sa apas pe intrerupator. Ideea e urmatoarea, cum dracu' reactionezi daca chiar e cineva in casa, controbaind prin sertare sau uitandu-se la Inima de tigan (?) intins pe canapea? Facem cunostinta, ii dau in cap cu ceva, il las sa se simta ca acasa? Stiu persoane care chiar s-au trezit cu vizitatori neanuntati, eu habar n-am cum as reactiona. Acum cativa ani eram singura acasa, noaptea si am auzit din sufragerie zgomot de sticla sparta; dupa ce am facut pe mine de trei ori, mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa vad care-i treaba. Nu era nimeni, doar o vaza sparta pe jos pe care, initial, am crezut ca o daduse una din pisici jos, sarind pe mobila - teorie pe care mi-a demontat-o foarte elegant bunica-mea cand a ajuns a doua zi acasa.
eu: S-a spart, cred ca Pisa a sarit si a daramat-o.
ea: Nu ai sters praful zilele astea, nu?
eu: Ehm,  nu, de ce?
ea: Atunci de ce nu se vad urme de labe pe praf daca a sarit ea?

:| yeah riiiight. am ramas interzisa. nici acum nu stiu ce s-a intamplat de fapt...

Analiza

Sunt lacrimi si lacrimi. sunt lacrimi pe care le suprimi dinainte sa-ti cunoasca genele si care se opresc in ambitie, acolo se intalnesc cu altele, suspine si incruntari. altele invata sa treaca de bariera orgoliului si se preling rapid printre gene, parasind repede obrazul, grabite, intr-o vesnica goana, manate de frica, ele sunt putine si nu obosesc ochiul. mai sunt cele incapatanate care nu vor sa curga, se opresc si se freaca de pupila, inghesuindu-se sa se faca vazute, vor sa fie doar ele in atentie si zdrobesc orice posibilitate de a vedea clar, sunt aproape dureroase. cele care sunt anulate artificial au nevoie de atentie, batiste si nu servetele, ele sunt lacrimi, nu muci. din seria celor sterse, fac parte cele absorbite de perna, care are tendinta de a se albi sub greutatea sarata sa emotiilor. hm, alea timide sunt cele mai dragute, ele se ascund cand isi intalnesc reflexia in oglinda, se dau indarat lasand o dara infima de care se rusineaza enorm. apoi sunt cele fricoase de-a dreptul care o iau la vale ascunzandu-se prin nas, fug pana jos si se pitesc repede intre buze, ele-s mai ciudate, mai emo - se ascund pe la colturi mai mult sau mai putin igienice. a da, mai sunt alea aventuroase, care se incumeta pe sub barbie si pe gat, alea au vise mari, dar nu ajung prea departe. tot curajoase sunt si alea care se apuca sa treaca lantul muntos dintre ochi, alea au impresia ca vor supravietui altitudinii; ha! ce blegute!. altele care sunt talambe sunt cele carora le e frica sa alunece, ele se aduna intre gene si stau acolo ingramadite pana cand, la un moment dat, se arunca toate ghemotoc. hm, ultimele, din greseala am uitat sa le mentionez pentru ca nu ma lasa si trag de mine in disperare, sunt cele care nu-s nici timide, nici curajoase; sunt cele pe care nu le stergi, ci le lasi sa cada ele cand si cum vor, ele apreciaza aparent libertatea lasata si se ataseaza de obrazul tau, nu se grabesc, ci mangaie intelegatoare, devenind prietenele tale cele mai bune; apar numai cand te rupi pe dinauntru si ele nu mai pot suporta durerea, ies nervoase din cauza ca au fost supuse la chin, pe urma incetinesc si ajung sa empatizeze; pe astea nu ti le sterge nimeni, poate doar timpul...

In the Jungle, the mighty Jungle...

Care-i faza cu oamenii care nu știu să comunice cu alții decât prin violență fizică? Se întâmplă să știu câteva exemplare, nu numai de băieți, deși alea-s cele mai iritante. E o modă treaba asta: am ceva să te întreb sau vreau doar să te bag în seamă, îți frig una după ceafă sau îți dau un pumn strașnic în braț. Ce dracu', mă? Și te întorci încet, și te aștepți ca în următoarele două secunde să primești o explicație logică pentru lovitura primită. Dar nu, n-ai noroc azi! Deșteptul cu pricina o să se uite la tine entuziasmat de reacția ta și de faptul că te-a enervat.

Chestia e că eu nu știu cum să reacționez... Eu nu pocnesc pe nimeni (nu în realitate cel puțin), nu mă iau la bătaie, sunt pașnică, calmă, îmi văd de treaba mea. Și, normal, mă găsesc în dificultate până-n gât când se trezește un tâmpit din ăsta să mă abordeze așa cum știe el, de parcă a fost crescut în cireadă. Nu știu dacă să mă reped la el, așa mai stângace cum sunt din cauza lipsei de experiență, sau să-l iau în brațe în speranța că asta-l va enerva (pe sistemul: îți dau exact opusul a ceea ce te așteptai pentru a nu-ți oferi niciun gram de satisfacție). Ce mama mă-sii e cu oamenii ăștia sălbatici?

Marina e sub Umbra vântului. La propriu.

Am mania aia tâmpita de a cumpăra toate cărțile unui autor dacă mi-a plăcut o carte scrisă de el. La fel și cu albumele de muzică, dar acolo nu aș putea spune că le cumpăr. În fine, îmi place să fiu dezamăgită. Bineînțeles, prima e mereu greu de egalat, cât despre depășit nici nu se pune problema...  

Am citit și Marina, scrisă tot de Zafon, dar am rămas puțin cu buza umflată. Deși nenea ăsta zice că e cartea lui preferată dintre cele publicate de el, nu se ridică la nivelul Umbrei. E captivantă, dar imaginile vizuale lasă de dorit (probabil din cauză că am văzut eu prea multe filme de groază și așteptările mele erau la cer). Oricum, drăguță! M-a enervat o treabă, care nu are legătură nici cu povestea, nici cu autorul, ci cu formatul cărții în sine. E scrisă ca pentru proști: litere mari, margini imense, foi groase, într-o zi-două o termini fără să te chinui prea tare.
Mi-am mai luat și Jocul îngerului, de același autor, că acum până nu le termin, nu mă las. Sunt curioasă asta ce știe să facă. Cică ar fi mai bună decât Marina, nu pot decât să sper. -.-

Listă de cărți obligatorie MY ASS!

Cred că știe toată lumea că de obicei cărțile recomandate de profa de română sunt plictisitoare, fără cap sau coadă, private de sens și umor, până și dialogul și acțiunea sunt restricționate.
Profa mea (nu de română, de italiană, căci mă găsesc la  două mii de km de casă, și nu e nicio plăcere să mă aflu aici, dar despre asta altădată!) s-a gândit prin octombrie să aleagă o carte aiurea din bibliotecă și să ne oblige să o cititm. Bun. Mi-am cumpărat cartea: turcoaz, cu un băiețel pe copertă, titlu interesant, toate bune și frumoase. A doua zi după ce am achiziționat-o, a avut grijă profa să-mi strice orice plăcere de a pune mână pe ea (pe carte, nu pe cadrul didactic). Ce a făcut? A impus o limită de timp în care s-o terminăm.
A da? Atunci nu. Din ambiție mai mult, nici măcar treizeci de pagini nu am citit, iar alea cu chiu cu vai. Se vedea clar că nenea ăla încerca să impresioneze cu talentul lui debordant pe care poate nu știam eu să-l apreciez, dar mi-am refuzat să trec de pagina treizeci și cinci. Plus că m-a enervat foarte tare profa: Eu încerc doar să vă transmit plăcerea lecturii, dar dacă nu terminați cartea până luna viitoare, ne supărăm. (?)
Încă nu știu dacă-s eu prea încăpățânată și nu cumva cartea chiar e ca lumea. I don't really care!


Faza e că următoarea carte (tot cu termen de valabilitate, normal) recomandată de ea, a fost surprinzător de bună. Totuși profa ar trebui să schimbe tactica, nu se cheamă citit de plăcere dacă-mi impui limite sau titluri. Lasă-mi să aleg eu o carte, te las să-mi stabilești un număr minim de pagini, dar măcar cât stau și mă chiorăsc în ea, îmi place ce văd. Anyway, nu i-am zis nici ăleia nu din start, sigur mi-ar fi părut rău dacă o făceam. Umbra vântului se numește și e scrisă de (o secundă - să gugălesc pentru numele întreg) Carlos Ruiz Zafon și e betooon!! Am devorat-o, că mai nou cărțile se devorează și, ca să fiu poetică, am râgâit de plăcere dup-aia! Super!

Stupid perfect world

Mai sunt niste zile asa cand da peste mine cheful de invatat. Bai, da o pofta din aia de biologie pane si literatura engleza pe paine. Ei, si in ziua aia invat tot ce trece prin orar in zilele care se termina cu i. (nu-mi vine sa cred ca l-au trimis pe i-ul asta subtirel la capat!)
Istoria artelor, literaturi in limbi germanice si latine, istorie si filozofie. Pentru cea din urma in vine cheful cel mai usor. E practic cel mai usor de invatat pentru ca nu e nimic de invatat (?). Pe cat e de logica pe atat e de greu de inteles, dar odata inteleasa, sa mor daca stiu ce mai memorez din ea. Nu e nimic complicat acolo in afara numelor marilor ganditori, omuletii aia care se plictiseau si se debitau despre existenta lucrurilor care nu exista adica perfectiunea, cat de perfecta si eterna e ea, ca mai pe urma sa o nege principiul si s-o ia de la capat. Ia taica si invata despre treaba asta, ca oricum apare mai tarziu Melisso (cred ca e corespondentul lui Leucip in limba romana, ca astia au o mie de nume in o mie de limbi. Daca pe nea' Caisa il chema nea' Caisa, pai il cheama la fel in toate limbile, nu numai in limba lui natala. Ce cacat e asta, fiecare adapteaza dupa bunul lui plac? Daca asa a vrut ma-sa sa-l strige lumea, pai lasa-l cum a vrut mamica dumnealui.) si zice ca ceva nu e in regula si ca, de fapt, exista atomul, iar daca exista atomul, exista si spatiu dintre atomi si locusorul ala se cheama non-atom, deci daca exista contrariul atmului, atunci atomul nu e perfect pentru ca e limitat si... Frate, glumesti? Dar da, filozofia e misto. Proful e ok, cand cineva nu intelege ceva e usurat sa auda ca, de fapt, nimeni nu a inteles nimic, astfel in loc sa explice o bucatica, care oricum nu-si mai aminteste exact cum a spus-o, trebuie sa explice tot de la capat. Mai sunt destepti care nu stiu sa ia notite si il intreaba pe el cum sa scrie, si asta nu stie ca nu-si mai aduce aminte ultima fraza scoasa pe gura. Mai sunt si aia care nu fac nimic toata ora, stau si se uita pe pereti si cu doua minute inainte de a suna sunt interesati, dar nu inteleg nimic si pun intrebari cretine care ii incurca pe aia care au inteles. A da, mai e si proful care isi aduce aminte ca a gresit ceva sau se pierde si el si se creaza haos total...
Si oamenii aia acum cateva mii de ani chiar se gandeau la perfectiune? Hah.

Titlu? Asta n-are.

Sunt momente, fractiuni de secunda, cand toata furia stransa in tine te face sa tremuri atat de tare incat inima ta pare sa rupa coaste. Ar iesi singura de acolo si ar da pumni in stanga si in dreapta. Dar tu stai calm si aparent nepasator, iar ea saraca se chinuie. Clipe in care dezamagirea te loveste cu toate forta in moalele capului si-ti promiti ca peste cativa ani viata ta va fi alta. Ca nu vei sfarsi ca mama ta, sa divortezi de atatea ori sau ca matusa care are un copil bolnav si nici ca prietenii tai care gasesc probleme in tot feluri de cacaturi. Tu o sa fii un om puternic, fara slabiciuni si vise aiurea, fara copii si responsabilitati asumate prea devreme sau prea tarziu, nu te vei casatori ca sa nu te mai chinui cu divortul, vei avea prieteni doar de scos la bere si nu vei lega nicio relatie pe termen lung. Vei fi tu de capul tau, atent la toate prostiile, cu ochii beliti sa nu cumva sa gresesti, pentru ca ai vazut prea multe greseli si ai devenit paranoic. Nimic nu va schimba deciziile celorlalti, dar tu esti convins ca le vei putea schimba pe ale tale si nu te poate influienta nimeni. Vei trai sa nu mori si vei fi multumit. Multumit, pentru ca orice nu te va mai dezamagi va fi acceptabil. Orice te va lasa sa traiesti linstit va fi ok.
Cam cat de ok e asta?

Asasinii - prima parte

Cafeneaua era plina cand am ajuns eu acolo. M-am dus direct la tejghea, tipa micuta si blonda de acolo stia ce vreau. Mi-a zambit si a pus ceasca sub aparatul de facut cafea. Am zambit cu coltul gurii in timp ce ma intorceam sa ma uit dupa o masa libera. Toate erau ocupate. M-am intors sa iau ceasca si sa platesc. Daca vroiam sa stau jos, nu aveam de ales, trebuia sa ma duc la fumatori. Intr-adevar acolo era o masuta libera cu doua scaune, am pus stapanire pe amandoua, punandu-mi geanta pe cel de-al doilea pentru al ocupa. Am scos din ea niste dulciuri si le-am insirat pe masa, nu eram hotarata... Am renuntat la ele si mi-am scos cartea. Ma chinuiam cu Rosu si negru de o saptamana si vroiam sa o termin. Julien asta imi manca ficatii!
Intre timp, de dupa perdeaua care separa spatiul fumatorilor din cafenea de cel al oamenilor fara vicii, apare un tip cu o farfurie in mana, cautand in mod disperat un loc sa se aseze. Constienta fiind ca ma lafai pe doua scaune, m-am facut ca nu-l vad si am cautat randul unde ramasesem in carte. Peste fix jumatate de minut, tipul respectiv era langa masa mea:
- E ocupat?
- Aaa, nu...
Am ridicat geanta si mi-am pus-o pe picioare. Am ridicat privirea la el, nu m-am putut abtine sa nu constat ca avea fata de drogat, nu ca drogati ar avea o fata... Ma rog, el avea. Lunga, palida si bolnava. Cand a ridicat ochii spre mine, am vazut ca erau si aia obositi. Dar nu era urat! Bretonul filat ii iesea incalcit de sub fes, acoperindu-i jumatate de frunte, dar fara sa-i acopere ochiul stang, castaniu, drept, desi nu parea indreptat cu placa. Obrajii erau roz, probabil de la frigul de afara, sau o fi stat toata noaptea in ger si acum e prima data cand au dat de caldura dupa ore bune. Nasul ii era putin stramb, dar adecvat cu trasaturile fetei si cu buzele subtiri de dedesubt. Avea acelasi zambet de parca uitase sa si-l scoata... Intepenise asa de cand ma uitam la el. Probabil trecusera cateva minute. M-am uitat la ce avea in farfurie si l-am lasat in pace. Si-a pus telefonul pe masa, aproape de al meu si am observat ca erau la fel. A ranjit cand sia dat seama, dar nu s-a uitat la mine. A inceput tacticos sa muste din croissant. Dupa prima gura s-a oprit si a scos din geanta un carnet si un pix. Imediat dupa ce a inceput sa scrie mi-a sunat telefonul. Cat am palavragit eu la telefon, el scria de zor si din cand in cand mai arunca cate un ochi inspre mine.
- Scrii despre mine? l-am intrebat cand dupa ce am terminat de vorbit si am pus telefonul pe masa.
- Nu.
- Arata-mi! am zis si am intins mana spre caiet.
- Nu scriam despre tine...
In momentul ala i-a sunat lui telefonul. Cand a ridicat mana de pe carnet, pana sa o puna pe cealalta acolo, eu i l-am luat. S-a incruntat si apoi a zambit, dar nu mi l-a luat inapoi. In cele doua minute cat a trancanit el acolo, eu am citit cele doua pagini scrise. Da, scrisese despre mine. In ochii lui aia rosii, eram o ciudata cu fata in forma de lacrima intoarsa, cu ochi ciudat de intunecati, aproape negri, si cercei ciudati unul argintiu si celalalt auriu. Erau mai multe detalii, dar astea mi-au sarit in ochi.
- De ce lacrima? Nu e cam trist? l-am intrebat dupa ce a inchis telefonul.
- Nu pari fericita...
- Prefer o migdala ca forma!
- Migadalele sunt mai dulci sau cum?
- E mai bine, decat sa fiu paragonata cu plansul... i-am zis si i-am intins caietul inapoi.
A zambit cu coltul gurii si a pus caietul pe masa, cu pixul deasupra.
- Gata? Ai terminat? l-am intrabat dupa ce a pus obiectul muncii pe carnet.
- Ce sa termin?
- Ce scriai tu acolo, mi-am dat ochii peste cap la intrebarea lui idioata. Credeam ca o sa continui cumva, eu as fi fost personajul principal, ciudata cu ochii negri si cercei diferiti... As fi fost colega ta, amandoi asasini de profesie, am fi omorat oameni corupti, am face curatenie in tara si am imparti banii furati...
- Si cum am face sa scapam liberi din toate treaba asta? m-a intrebat intrigat de filmul meu.
- Tu sa-mi spui, tu esti scriitorul aici...

'Virtualul, banii, sexul si hip hop-ul' by Doc

Citeste!

Aaaaaaarrrgh!!!

N-am vrut sa stric post-ul cu HP criticand cretinii din public, dar prea m-au calcat pe neuroni. Varza i-au facut. Buuun, se face ca eram la film, cu o colega de a mea, concentrate, transpirate, incercam sa intram in atmosfera filmului. Mie mi-a reusit, ei nu, pentru ca nu are puterea supranaturala de a face abstractie de ceilalti. :D

La un moment dat imi da un cot si imi spune cu spume la gura ca o sa le omoare pe copilele din dreapta ei. M-am uitat dupa ea sa vad specimenele care faceau galagie. Ploadele stateau pe feisbuc si lasau comentarii la tipi 'misto'. Am ramas masca... M-am gandit ca nu-s prea multi tipi misto pe feisbuc si o sa termine repede cu chicoteala. O laie. La un moment dat, puterile mele de supereroina au ajuns la o limita, m-am aplecat peste colega mea si am facut ceva ce nu obisnuiesc sa fac - i-am spus frumos (/tipat ca Hulk cand se transforma) ploadei cu telefonul sa taca din gura. Mai erau vreo trei in jurul ei. Prietena mea era multumita ca cineva luase atitudine. O tipa din spatele meu i-a spus si ea sa taca, iar copilasul ala mic si prost, i-a raspuns aleia. "Da' taci tu!". Ma, in momentul ala am simtit cum Bute imi soptea in ureche cum sa-o fac KO pe cretina. Cred ca daca ma ridicam la ea, si-i bagam o stanga in mufa, nu-i mai trebuia sa raspuna urat o viata. Am mormait ceva de dulce in barba mea si mi-am vazut de film. Ca ce morti? Era ultimul HP, si Ron topaia pe acolo speriat. Probabil a simtit si el ceva energie negativa din partea mea. Nu le-am mai auzit o perioada, eram sub vraja. Dupa ceva timp, intre moate era dezbatere. Una il vroia pe Ron, alta pe Voldemort (?!), alta pe Neville (ei si pana aici le-a fost ca Matt Lewis e un tip prea bun pentru mintea lor de 12 ani. Pentru ele 'bun' e definit de o coafura iemo sau e de ajuns ca au primit accept pe feisbuc. Geez!). Dup-aia au tacut iar, si nici nu am mai aplecat urechea la ele pana la sfarsit. 

Cert e ca pentru un minut acolo, am simtit cum nicio bagheta din lume nu m-ar putea opri daca as fi vrut sa le omor pe creaturile alea ingrozitoare, cu doua capete mai mici decat mine si cu cel putin un cap lipsa.

Iote Matt Lewis. Huh? :->

Despre Harry Potter

Nu are rost sa dau copy/paste la tot articolul, oricum tot de mine e scris: http://www.blogvedete.com/2011/07/14/recomandare-film-harry-potter-si-talismanele-mortii-partea-ii/ .

'Decat' un post

Elev sa fii, habar sa n-ai. Cum, ma, juma' de generatie sa nu treaca infricosatorul ala de BAC??

Cica iese unu' din examen si zice :"Am gresit decat foarte putin!". Mda, tu esti decat prost, nicio problema pana aici. Am auzit si 'vedete', mama-mama, il folosesc pe 'decat' asta asa des, zici ca-i saratica. Numai cu 'decat' in gura stau. Ba, si niciuna nu stie ca 'decat' nu prea merge in propozitii afirmative, exceptie fiind comparatiile ('Ala e mai prost decat eba'). 'Vreau decat sa trec BAC-ul' nu merge. Deloc. Adica nici gramatic vorbind nu e corect si nici BAC-ul n-o sa-l treci. Am vazut, de fapt, ca acum mai multa lume nu trece DECAT trece. Mai am 'decat' un gand pentru voi, puneti mana pe o carte sau macar mouse-ul pe sfantul gugal si interesati-va, sau puneti mana pe sapa. 

Ma, nu stiu, ori am avut eu o profesoara minunata ori sunt ei prea prosti, ca eu desteapta nu-s. Cred ca toate variantele...

Think about it!

Sunt o maaare iubitoare de film. Orice gen. Mare. Ma duc la cinema de cate ori am ocazia sa-mi vad actorii preferati. Acum ma duc, pentru ca daca ma intrebai anul trecut, as fi raspuns cu coada intre picioare ca piratez. Iarasi ...mult. Si nu pentru ca nu respectam cinematograful, ci pentru ca nu aveam posibilitatea sa ajung la el. Nici nu am stiut ce e ala pana acum putin timp si de atunci m-as fi dus in fiecare zi. Normal ca si acum descarc de pe net, pentru ca nu apuca nimeni la cinema filmele vechi, plus serialele care se transmit doar in USA, si e pacat sa le las nevazute. Dar alta e ideea... Acum vreo doua zile, am fost sa vad Narnia (si implicit pe King Caspian :D). Inainte de a incepe filmul era un mesaj pe ecran cum ca daca observam ca cineva inregistreaza filmul, sa raportam, pentru ca cine iubeste cinematograful, il respecta. Si sunt partial de acord. Ok, eu raportez, dar asa cei care sunt in acum in ipostaza mea de ceva timp, si nu au acces la marile ecrane, nu apuca sa vada filmul. Mi se pare aiurea. Si sunt de acord cu furatul de pe net. Cu ce nu sunt de acord, e ca tu, cel are ai posibilitatea sa mergi la un cinema, sa cumperi un bilet, sa fii cinefil in toata regula, nici macar nu-ti dai silinta si te numesti fan. Asta mi se pare mie lipsa de respect si, serios ca e multa. O gramada de "fani" si in muzica, care descarca albume intregi de pe net si se lauda ca iubesc artistii. Un artist il iubesti cand il respecti, si il respecti cand il cumperi. E munca lui, fie el actor sau muzician, si el intelege ca tu il apreciezi cand ii rasplatesti munca, nu cand dupa ce ai clickuit de 2 ori, ti-ai pus eticheta fan. Aia de nu-si permit, e o treaba, restu' - shame on you!

Spatiu publicitar

Ia apeasa acilisa ! Da ci io nu pot sa-mi fac publicitati? Ete na!

Viermi

A.S.: Ale, din vina ta scriu.

N-am simtit niciodata sete mai dureroasa decat cea de a ma uita in ochi tai. Niciodata. E arzatoare si dulce, topeste marginile ranilor cu agonie si le lasa sa picure vise. E crunta, dar minunata. Cu cat incerc sa uit de ea, cu atat ma loveste mai tare cand revine. In piept. Fara mila. Creierul meu s-ar lupta daca nu ar pluti in senzatia asta dulceaga, dezgustatoare, ca vata de zahar, lipicioasa, fascinanta, dorita, gretoasa. E foame pura, durere fizica, fara tratament. E cliseicul vierme de stomac care se transforma in fluture. Coconii din mine se dezvolta acum. Ma ranesc. Desfac aripile lor mari si se zbat in interiorul meu, nu stiu cum sa-i las sa iasa. Joi, a scapat unul mic, prin ochii mei. Cred ca a intrat in ai tai, repede, in momentul ala lung cat mi-ai sustinut privirea. Fluturii mei se potolesc cand te vad. Poate din cauza ca ii aud pe cei de la tine zvarcolindu-se. Se concentreaza si tac. Sau poate aud goliciunea ta, asculta linistea din interiorul tau, zbiara de durere si iarasi tac. Orice ar fi acolo, in interiorul tau, ii calmeaza. Eu apreciez si numai o secunda de liniste din partea lor, stiu ca imediat ma vor lovi si mai tare. Pe tine te doare?

Et c'est parfois trop dur de discerner l'amour...

Despre marii critici de film

O sa scriu aici despre chestia asta pentru ca nu am vrut sa ma cert ca prostu' pe un site de filme cu un taran. Tipul in cauza se plange intr-un comentariu ca a fost sa vada "Rango" si ca filmul a inceput dupa 20 de minute de intarziere pentru ca citez "deh, e Romania". Se mai lamenta de replicile prea filozofice pentru o animatie (despre care el are impresia ca e destinata in principal copiilor probabil din cauza ca e dublat) si de faptul ca i s-a plictisit plodul in timpul filmului, care era chipurile prea greoi. Culmea e ca omul e destul de in varsta... Acum, i-as da virtual una peste ceafa si l-as sfatui sa-si scoata capul din fund. In primul rand, greseala pe care o face nu e ca nu-i place filmul, mi se falfaie mie daca a iesit de acolo fericit, ci acel "deh, e Romania". Pai, ba!, e Romania pentru ca toti stau cu mainile bagate in curul buzunarelor asteptand sa se schimbe restul. Hai sa-ti explic. La cinema in Italia se astepta si juma' de ora sa inceapa un film, nu e normal, dar asteapta sa umple sala, mai pun niste publicitate, trag de timp. Si nu e singurul lucru si cu, siguranta, nu e cel mai important care face diferenta intre Italia si Romania. Am luat Italia ca exemplu pentru ca asta vad, dar sunt convinsa ca mai sunt si altele. Daca ai sti tu ce scoala se face aici, ce educatie primesc copii acasa, ce mentalitate au, ai sari in sus de bucurie ca traiesti in tara ta care nu te satisface. Omul, in general, nu numai romanul, nu e niciodata multumit, it's a fact. Ce-mi plac putorile care se lamenteaza despre soarta lor mizera si despre basescu. A, si despre filmele animate. Idiotule cu diploma care esti, cine ti-a spus tie ca animatiile sunt destinate copiilor? Mai ales o animatie la care, teoretic, trebuie acordul parintilor pentru vizionare. Adica ar fi trebuit sa deduci de unul singur ca nu e la nivel de Tom si Jerry, si ca mai are cate o replica buna, pe care progenitura ta nu o intelege, ca e mic si necopt la creur. Nu o sa vezi niciodata in cinematograf un film dedicat copiilor de 5 ani, poate doar daca copii sub 10 vor merge in grupuri gigantice sa-l vada pe ecran mare. Cinematografia e o industrie care urmareste ce vrea cinefilul, iar cinefilul nu vrea in niciun caz sa fie satisfacute placerile micutului tau urmas. Geez! Si se mai duce sa scrie si pe site...

Quote time

Asta asa, pentru Valentine's Day, ca oricum e o megaprostie.
"One should always be in love. That is the reason one should never marry." [Oscar Wilde]

Quote time

"Whatever happened to chivalry? Does it only exist in 80's movies? I want John Cusack holding a boombox outside my window. I wanna ride off on a lawnmower with Patrick Dempsey. I want Jake from Sixteen Candles waiting outside the church for me. I want Judd Nelson thrusting his fist into the air because he knows he got me. Just once I want my life to be like an 80's movie, preferably one with a really awesome musical number for no apparent reason. But no, no, John Hughes did not direct my life." [Easy A]

Not so Happy Christmas!

Nu stiu daca mi-a placut vreodata Craciunul ca sa imi placa acum. Da, imi plac cadourile, sa le primesc, sa le fac, sa observ curiozitatea si satisfactia in ochii oamenilor dragi. Sa-i vad stransi la un loc, razand si vorbind cu voci tari, reci si ipocrite. Gen hai sa ne prefacem ca suntem prieteni cei mai buni si ne iubim la nebunie. Cand noi, de fapt, avem nevoie de o sarbatoare in cinstea unuia care nici macar nu putem fi siguri ca a existat vreodata, ca sa ne strangem familiile impreuna si sa ne simtim bine. Nu e un protest impotrivei credintei, poti sa crezi in ce vrei, mi se rupe mie. E o mascarada. Eu am ce am cu cei care pretind a fi oameni in care te poti increde, pe care te poti baza, dar care te suna numai cand au nevoie, incercand o gadilare evidenta a orgoliului in scopuri meschine, persoane cu fel de fel de afaceri care au impresia ca au reusit in viata, ca nu e nimic ce mai pot castiga, ca lumea e la picioarele lor, oameni care isi cresc copii in acelasi spirit, sa pretuiasca banii si nu familia sau atractia pentru placut, ci pentru util, copii ce la randul lor vor creste cu capul intr-un seif. Sau, pe de alta parte, sunt cei modesti, dar cu principii ascutite "dar daca ala nu suna, ce? eu-s mai fraier?", pacat ca e retorica, merita un raspuns pe cinste. Rude, de sange sau nu, sunt oamenii pe care ii vedem numai de Craciun, daca soarta-i favorabila si nu-i intalnim pe strada...
P.S.: Acum vreo 3-4 ani, eram la Vatican cu ai mei. Cine a fost stie ca de obicei acolo e o coada colosala de turisti, toti asteapta sa intre in biserica. Si noi, ca tot turistul la coada, ne hlizeam ca i-am "furat" (nu la propriu) pe unii si ne-am asezat in fata lor la coada, cand cin' sa se auda prin multime? Moldoveni la Vatican! Se intoarce bunica-mea bucuroasa sa arunce un ochi la ei si ii ramane ochiul lipit de fetele oamenilor. Erau rude. Bune. Care stateau in acelasi oras cu noi, oras mic, cu cateva mii de oameni, si locuiau acolo ca si noi, de zeci de ani. Si nu s-a intalnit o data. Aia 2500 de kilometri departare de casa faceau intamplarea deosebita, din punctul lor de vedere. Eu am vazut-o putin tragica.