24 aprilie 2010

If I promise not to kill you, can I have a hug?

Ce-mi place felul in care ma face sa ma simt! Imi place cand tremur de fericire si nu ma pot exprima din cauza dardaielii. I-as spune atatea, dar nu vreau sa dau cu bata-n balta; m-as uita in ochii lui pana n-as mai putea de somn, si m-ar intreba de ce ma holbez; as rade de parul lui ciufulit, iar el mi-ar spune ca sunt ciudata si sunt la fel de ciufulita ca el.
Tremuratul de mai sus inca ma zdruncina si ma zgaltai fara sa-mi pese; nu mi-e frig, bucuria ma incalzeste. In momentul asta in vine sa apuc prima persoana care imi iese in cale si sa o strang tare in brate, cat de puternic pot si sa nu-i dau drumul, sa o sufoc; sa dau din starea mea si altora, caci oricat as da, nu ma pot goli de ea. Ma umple si ma inalta peste orice grija sau problema tampita, ma arunca in oceanul cu vise si ma lasa sa plutesc acolo. Proasta as fi sa vreau sa ma trezesc la realitate, cand aici totul e atat de moale si parfumat. Dar care realitate? Asta e realitatea mea; de cand ma stiu sunt intr-o stare de levitatie permanenta; nimeni nu se rasteste la mine, stie ca nu sunt atenta oricum. Dar astazi am ajuns undeva aproape de culmi; nu-s pe culme, nu-s fericita, pentru ca fericirea e absolut, absolutul e perfect si mie perfectiunea nu-mi place, e gretoasa; sunt bucuroasa, vesela, euforica, voioasa, cu o puternica satisfactie ce-mi strange inima si o face micuta si repezita; a da, si mai sunt entuziasmata!
Imi vine sa cant, dar probabil o sa apara bunica-mea in usa cu paleta de muste; gen Prigoana... Asa ca mai bine ma abtin. Stiu ca acum sunt capabila de orice, chiar daca imi comprim apucaturile, as fi in stare sa fac lucruri uimitoare. Si am sa fac! Ceva dragut, ceva pentru mine, ceva in timp.