Not so Happy Christmas!

Nu stiu daca mi-a placut vreodata Craciunul ca sa imi placa acum. Da, imi plac cadourile, sa le primesc, sa le fac, sa observ curiozitatea si satisfactia in ochii oamenilor dragi. Sa-i vad stransi la un loc, razand si vorbind cu voci tari, reci si ipocrite. Gen hai sa ne prefacem ca suntem prieteni cei mai buni si ne iubim la nebunie. Cand noi, de fapt, avem nevoie de o sarbatoare in cinstea unuia care nici macar nu putem fi siguri ca a existat vreodata, ca sa ne strangem familiile impreuna si sa ne simtim bine. Nu e un protest impotrivei credintei, poti sa crezi in ce vrei, mi se rupe mie. E o mascarada. Eu am ce am cu cei care pretind a fi oameni in care te poti increde, pe care te poti baza, dar care te suna numai cand au nevoie, incercand o gadilare evidenta a orgoliului in scopuri meschine, persoane cu fel de fel de afaceri care au impresia ca au reusit in viata, ca nu e nimic ce mai pot castiga, ca lumea e la picioarele lor, oameni care isi cresc copii in acelasi spirit, sa pretuiasca banii si nu familia sau atractia pentru placut, ci pentru util, copii ce la randul lor vor creste cu capul intr-un seif. Sau, pe de alta parte, sunt cei modesti, dar cu principii ascutite "dar daca ala nu suna, ce? eu-s mai fraier?", pacat ca e retorica, merita un raspuns pe cinste. Rude, de sange sau nu, sunt oamenii pe care ii vedem numai de Craciun, daca soarta-i favorabila si nu-i intalnim pe strada...
P.S.: Acum vreo 3-4 ani, eram la Vatican cu ai mei. Cine a fost stie ca de obicei acolo e o coada colosala de turisti, toti asteapta sa intre in biserica. Si noi, ca tot turistul la coada, ne hlizeam ca i-am "furat" (nu la propriu) pe unii si ne-am asezat in fata lor la coada, cand cin' sa se auda prin multime? Moldoveni la Vatican! Se intoarce bunica-mea bucuroasa sa arunce un ochi la ei si ii ramane ochiul lipit de fetele oamenilor. Erau rude. Bune. Care stateau in acelasi oras cu noi, oras mic, cu cateva mii de oameni, si locuiau acolo ca si noi, de zeci de ani. Si nu s-a intalnit o data. Aia 2500 de kilometri departare de casa faceau intamplarea deosebita, din punctul lor de vedere. Eu am vazut-o putin tragica.

Stuck

Fara Facebook, ma, fara Messenger, fara Mozila, fara calculator si poze. Nu mai vreau sa vad nimic, nimic din ce nu ma reprezinta, nimic din lucrurile pentru care lupt in fiecare zi, lupt sa le apropii de mine  sau sa mentin o legatura cu ele. Lucruri care le vad fara sa vreau, le vad ca am primit notificare, sau un mass de cacat, lucruri de care din cu dintii, dar m-as desparti de ele fara sa ma gandesc. Si asa sunt singura, dar sunt mai singura cand vad ca restul au toti pe cate cineva. Si totusi sunt mai tristi decat mine, fiecare cu problema lui si eu cu toate. Si ce? E mai usor cand renunt sa ma lupt, cand ma las sa fiu trista numai cu castile si muzica, visand la oamenii care ma inspira, care ma lasa sa ma dau cu capul de pereti cand nu e vina mea, dar simt nevoia. Ma las pe spate sa plutesc in timp ce timpanele-mi bubuie si vibratia ma calmeaza, ma desprind de tot cand ma trezesc si realizez ca nimic nu e schimbat, ca o sa fie la fel pentru mult timp si nu pot sa fac nimic sa ma ajut. Dar o sa mai incerc si maine, si poimaine, asa cum am incercat timp de 5 luni de zile, fara sa ma opresc sa-mi plang de mila, mi-am plans singuratatea din mers si acum e parte din mine. Doar eu si cu ea…