Fear(less)

Urasc momentul ala cand, singura in casa fiind, aud o usa scartaind sau o sticla de plastic pocnind sau alte zgomote dubioase prin casa. Secunda aia cand mi se opreste orice fel de mecanism de gandire si sange si digestie si inima si tot. Nu stiu daca sa ies in balconul de la camera sa tip dupa ajutor sau sa ma duc sa infrunt pericolul din hol. E o senzatie foarte tampita, panica alimentata de creierul care taman atunci imi aduce aminte ce am mai vazut eu prin filmele de groaza. Eventual, pana apuc sa ma linistesc suna fixul, si tre' sa ies vreau-nu vreau in hol sa raspund. Hai cand e zi e acceptabila situatia, dar cand e intuneric mi-e nu-stiu-cum sa intind mana de dupa usa sa apas pe intrerupator. Ideea e urmatoarea, cum dracu' reactionezi daca chiar e cineva in casa, controbaind prin sertare sau uitandu-se la Inima de tigan (?) intins pe canapea? Facem cunostinta, ii dau in cap cu ceva, il las sa se simta ca acasa? Stiu persoane care chiar s-au trezit cu vizitatori neanuntati, eu habar n-am cum as reactiona. Acum cativa ani eram singura acasa, noaptea si am auzit din sufragerie zgomot de sticla sparta; dupa ce am facut pe mine de trei ori, mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa vad care-i treaba. Nu era nimeni, doar o vaza sparta pe jos pe care, initial, am crezut ca o daduse una din pisici jos, sarind pe mobila - teorie pe care mi-a demontat-o foarte elegant bunica-mea cand a ajuns a doua zi acasa.
eu: S-a spart, cred ca Pisa a sarit si a daramat-o.
ea: Nu ai sters praful zilele astea, nu?
eu: Ehm,  nu, de ce?
ea: Atunci de ce nu se vad urme de labe pe praf daca a sarit ea?

:| yeah riiiight. am ramas interzisa. nici acum nu stiu ce s-a intamplat de fapt...

Analiza

Sunt lacrimi si lacrimi. sunt lacrimi pe care le suprimi dinainte sa-ti cunoasca genele si care se opresc in ambitie, acolo se intalnesc cu altele, suspine si incruntari. altele invata sa treaca de bariera orgoliului si se preling rapid printre gene, parasind repede obrazul, grabite, intr-o vesnica goana, manate de frica, ele sunt putine si nu obosesc ochiul. mai sunt cele incapatanate care nu vor sa curga, se opresc si se freaca de pupila, inghesuindu-se sa se faca vazute, vor sa fie doar ele in atentie si zdrobesc orice posibilitate de a vedea clar, sunt aproape dureroase. cele care sunt anulate artificial au nevoie de atentie, batiste si nu servetele, ele sunt lacrimi, nu muci. din seria celor sterse, fac parte cele absorbite de perna, care are tendinta de a se albi sub greutatea sarata sa emotiilor. hm, alea timide sunt cele mai dragute, ele se ascund cand isi intalnesc reflexia in oglinda, se dau indarat lasand o dara infima de care se rusineaza enorm. apoi sunt cele fricoase de-a dreptul care o iau la vale ascunzandu-se prin nas, fug pana jos si se pitesc repede intre buze, ele-s mai ciudate, mai emo - se ascund pe la colturi mai mult sau mai putin igienice. a da, mai sunt alea aventuroase, care se incumeta pe sub barbie si pe gat, alea au vise mari, dar nu ajung prea departe. tot curajoase sunt si alea care se apuca sa treaca lantul muntos dintre ochi, alea au impresia ca vor supravietui altitudinii; ha! ce blegute!. altele care sunt talambe sunt cele carora le e frica sa alunece, ele se aduna intre gene si stau acolo ingramadite pana cand, la un moment dat, se arunca toate ghemotoc. hm, ultimele, din greseala am uitat sa le mentionez pentru ca nu ma lasa si trag de mine in disperare, sunt cele care nu-s nici timide, nici curajoase; sunt cele pe care nu le stergi, ci le lasi sa cada ele cand si cum vor, ele apreciaza aparent libertatea lasata si se ataseaza de obrazul tau, nu se grabesc, ci mangaie intelegatoare, devenind prietenele tale cele mai bune; apar numai cand te rupi pe dinauntru si ele nu mai pot suporta durerea, ies nervoase din cauza ca au fost supuse la chin, pe urma incetinesc si ajung sa empatizeze; pe astea nu ti le sterge nimeni, poate doar timpul...

In the Jungle, the mighty Jungle...

Care-i faza cu oamenii care nu știu să comunice cu alții decât prin violență fizică? Se întâmplă să știu câteva exemplare, nu numai de băieți, deși alea-s cele mai iritante. E o modă treaba asta: am ceva să te întreb sau vreau doar să te bag în seamă, îți frig una după ceafă sau îți dau un pumn strașnic în braț. Ce dracu', mă? Și te întorci încet, și te aștepți ca în următoarele două secunde să primești o explicație logică pentru lovitura primită. Dar nu, n-ai noroc azi! Deșteptul cu pricina o să se uite la tine entuziasmat de reacția ta și de faptul că te-a enervat.

Chestia e că eu nu știu cum să reacționez... Eu nu pocnesc pe nimeni (nu în realitate cel puțin), nu mă iau la bătaie, sunt pașnică, calmă, îmi văd de treaba mea. Și, normal, mă găsesc în dificultate până-n gât când se trezește un tâmpit din ăsta să mă abordeze așa cum știe el, de parcă a fost crescut în cireadă. Nu știu dacă să mă reped la el, așa mai stângace cum sunt din cauza lipsei de experiență, sau să-l iau în brațe în speranța că asta-l va enerva (pe sistemul: îți dau exact opusul a ceea ce te așteptai pentru a nu-ți oferi niciun gram de satisfacție). Ce mama mă-sii e cu oamenii ăștia sălbatici?

Marina e sub Umbra vântului. La propriu.

Am mania aia tâmpita de a cumpăra toate cărțile unui autor dacă mi-a plăcut o carte scrisă de el. La fel și cu albumele de muzică, dar acolo nu aș putea spune că le cumpăr. În fine, îmi place să fiu dezamăgită. Bineînțeles, prima e mereu greu de egalat, cât despre depășit nici nu se pune problema...  

Am citit și Marina, scrisă tot de Zafon, dar am rămas puțin cu buza umflată. Deși nenea ăsta zice că e cartea lui preferată dintre cele publicate de el, nu se ridică la nivelul Umbrei. E captivantă, dar imaginile vizuale lasă de dorit (probabil din cauză că am văzut eu prea multe filme de groază și așteptările mele erau la cer). Oricum, drăguță! M-a enervat o treabă, care nu are legătură nici cu povestea, nici cu autorul, ci cu formatul cărții în sine. E scrisă ca pentru proști: litere mari, margini imense, foi groase, într-o zi-două o termini fără să te chinui prea tare.
Mi-am mai luat și Jocul îngerului, de același autor, că acum până nu le termin, nu mă las. Sunt curioasă asta ce știe să facă. Cică ar fi mai bună decât Marina, nu pot decât să sper. -.-

Listă de cărți obligatorie MY ASS!

Cred că știe toată lumea că de obicei cărțile recomandate de profa de română sunt plictisitoare, fără cap sau coadă, private de sens și umor, până și dialogul și acțiunea sunt restricționate.
Profa mea (nu de română, de italiană, căci mă găsesc la  două mii de km de casă, și nu e nicio plăcere să mă aflu aici, dar despre asta altădată!) s-a gândit prin octombrie să aleagă o carte aiurea din bibliotecă și să ne oblige să o cititm. Bun. Mi-am cumpărat cartea: turcoaz, cu un băiețel pe copertă, titlu interesant, toate bune și frumoase. A doua zi după ce am achiziționat-o, a avut grijă profa să-mi strice orice plăcere de a pune mână pe ea (pe carte, nu pe cadrul didactic). Ce a făcut? A impus o limită de timp în care s-o terminăm.
A da? Atunci nu. Din ambiție mai mult, nici măcar treizeci de pagini nu am citit, iar alea cu chiu cu vai. Se vedea clar că nenea ăla încerca să impresioneze cu talentul lui debordant pe care poate nu știam eu să-l apreciez, dar mi-am refuzat să trec de pagina treizeci și cinci. Plus că m-a enervat foarte tare profa: Eu încerc doar să vă transmit plăcerea lecturii, dar dacă nu terminați cartea până luna viitoare, ne supărăm. (?)
Încă nu știu dacă-s eu prea încăpățânată și nu cumva cartea chiar e ca lumea. I don't really care!


Faza e că următoarea carte (tot cu termen de valabilitate, normal) recomandată de ea, a fost surprinzător de bună. Totuși profa ar trebui să schimbe tactica, nu se cheamă citit de plăcere dacă-mi impui limite sau titluri. Lasă-mi să aleg eu o carte, te las să-mi stabilești un număr minim de pagini, dar măcar cât stau și mă chiorăsc în ea, îmi place ce văd. Anyway, nu i-am zis nici ăleia nu din start, sigur mi-ar fi părut rău dacă o făceam. Umbra vântului se numește și e scrisă de (o secundă - să gugălesc pentru numele întreg) Carlos Ruiz Zafon și e betooon!! Am devorat-o, că mai nou cărțile se devorează și, ca să fiu poetică, am râgâit de plăcere dup-aia! Super!