In asteptarea lui Verde...

Imi aminteam de Simona care ma batea la cap cu vorbele ei de duh "Niciodata sa nu spui niciodata!" si am zambit larg, gandindu-ma cata dreptate a avut cel care a scos-o. Sunt lucruri care, in timp, ti se intampla pentru ca ti-ai dorit, pentru ca pur si simplu te-ai gandit ce frumos ar fi sa le ai. Dar cand ajungi aproape de ele, aproape le atingi, nu te mai fac fericit. Mentalitatea oamenilor este mult prea ciudata pentru cat de usor functioneaza lumea asta.Cat de aiurit sa fii sa iti dedici tot timpul in scopul atingerii unei anumite culmi, iar cand ajungi acolo sa uiti ce cauti? Foarte. Alergam ca bezmeticii, lamentandu-ne cat de nefericiti suntem si cate probleme avem, cand de fapt, toate se rezolva. Sau erau deja rezolvate si noi am stricat...
Cand eram mica, vroiam cand o sa cresc sa pot sa stau afara pana la 9. Am crescut, stau afara pana la 9, dar asta nu ma mai multumeste. Faptul ca noi ne punem dorinte care in timp nu mai sunt satisfacatoare, nu e vina nimanui. Dar ele se implinesc, asa nesemnificative cum sunt, devin realitate. Sunt sigura ca si tu daca te gandesti la ceva ce ti-ai dorit acum ceva timp, dar de care nu te-ai tinut prea mult sa-l realizezi, s-a implinit oricum, numai ca tu nu i-ai mai acordat atentie. Consideri ca din moment ce nu ai insistat asupra lui, nu mai e important, dar asta ti-ai dorit, asta ai primit.
In timp ce ma gandeam la toate astea, ma holbam la mana soferului de taxi, care intepenise pe volan. Semaforul ala intepenise si el, ca la dracu, orasul asta mic e plin se semafoare si sensuri giratorii puse aiurea. Taximetristul era un slabanog pe la 50 de ani cu toate firele de par pe cap, si parea enervat de samaforul ala tampit, isi scoase o tigara si deschise geamul. Pe mana stanga undeva la baza degetelor mare si aratator, avea tatuata cifra 6. Pentru ce in lume si-ar desena cineva o cifra pe piele, ba chiar pe mana, sa o vezi mereu? In cazul in care e o zi de nastere, sau chiar a ta, trebuie ai o problema sa ti-o scrii, sa nu fii in stare sa tii minte. Daca reprezinta ceva important, poate numarul tau norocos, si e atat de important incat ai trai cu blestemata aia de cifra toata viata, iarasi inseamna ca nu e chiar asa greu s-o memorezi... Mi-e scarba de tatuajele stupide in locuri atat de vizibile. Probabil e ziua in care s-a nascut mandretea lui de fata, care e frumoasa si blonda, are voce de copil rasfatat si a fugit de acasa cu un pletos. Poate e ziua in care i-a murit sotia, nascand-o pe fiica-sa, si din cauza ca nu s-a putut obisnui cu tragedia, si-a pus cifra undeva la vedere ca sa dea in fiecare moment de ea, sa-si aminteasca, ca apoi sa treaca peste. Peste tragedii nu treci, esti fericit daca reusesti sa traiesti cu ele, poate asta a fost si in capul lui...
Cum nu aveam altceva mai bun de facut, l-am intrebat ce semnifica cifra magica de pe mana. A tresarit ca si cum nu stia ca mai e cineva in masina, omul asta chiar are probleme cu memoria. Mi-a spus, fara sa se intoarca spre mine, ca a capatat-o dintr-o prostie. A pierdut un pariu si a fost pus sa aleaga intre cifra 6 sau o steluta pe mana. Pai bun, si are vreo semnificatie? S-a intors spre mine sa-mi zambeasca, apoi a scos din nou capul pe geam sa-mi raspunda ca nu... Ce seci sunt oamenii! Nu mi-am mai batut capul, mi-am pus pumnul sub barbie si mi-am aruncat ochii peste geam. Semaforul ala isi batea joc de mine...

Parfum

Cand o sa te uiti la mine, nu o sa ma mai recunosti. Nu o sa te mai vezi tu in ochii mei, de fapt, nu o sa mai vezi nimic in ei, doar urme... Nu ma mai atinge nimic, nu ma mai supar asa usor, nu ma mai opresc la fiecare hop sa ma gandesc cum sa trec peste. De data asta am renuntat asa usor, nici nu-mi vine sa cred cat de repede am renuntat la visul meu, cat de schimbatoare am devenit, cat de tare ma aseman cu vantul. Nimeni nu ma va mai prinde niciodata, nici tu, nici umbrele, nici dracu'... Am invatat sa nu ma descotorosesc de ramasitele lucrurilor care candva m-au facut fericita, sa le pastrez in cufarul ala vechi de cand bunica si sa-l deschid cand mai am de aruncat cate un cotor. Din lada, un parfum statut imi va invada creierul, umplandu-mi retina cu amintiri incetosate si pufoase ca un nor de praf.
Acolo te voi pune si pe tine, nu te voi lasa sa te pierzi dupa truda pe care am dus-o ca sa te adun. Te-am cusut din piese micute de puzzle colorat cu ata era rosie si ac gros, ca sa-ti intru-n sange. Si mi-ar parea rau dupa tine acum sa-ti dau drumul, parca prea mult te-am tinut langa mine. Dup-aia o sa fiu goala, singura in pustiul meu, doar eu si cu mine, si o umbra din amintirea ta. Ma doare numai cat imi imaginez si nu vreau sa simt asta pe bune. Desi m-am invatat sa suflu si-n iaurt, am uitat de precautie cand am vazut imaginea legata a puzzle-ului tau. Ce-mi mai pasa mie ca te-ai putea strica oricand, aveam impreisa ca ata mea e destul de groasa si legatura e puternica. Am mizat pe o cusatura slaba, dar nu e prima oara, insa e prima data cand nu regret ca m-am lasat dusa de val...

Copil

Imi vine sa o iau la goana, dar nu pe drumul indicat, de fapt, pe niciun drum, pe alaturi... Mai bine, o sa ma urc intr-un tren fara sa ma uit incotro ii vor scartai rotile, sa adorm cu capul pe geam si sa ma imprietenesc cu strainii din vagon. Ce-mi pasa mie ca n-o sa-i mai vad, probabil, niciodata? De ce m-as incurca in despartire daca eu nici macar nu le stiu numele? Si daca in vagon sunt numai feţe pline de riduri cu ochi pe jumatate inchisi, acoperiti de lentile zgariate? Si ce...? Cu batranii nu as rade, cu ei as povesti, as intra in transa vremurilor de demult, as traversa vietile lor uscate de timp si cred ca as fi multumita. Orice m-ar face sa uit de prostiile pe care le facusem, ma multumea. M-ar fi entuziasmat mai tare sa fi palavragit cu niste mucea de varsta mea, sa scoatem limbile la oamenii de pe peroane si sa ne certam cu controlorul. S-ar lasa si el batut in fata fericirii noastre, ne-ar lasa in pace si-i va povesti nevesti-sii despre noi, zambind amar, amintindu-si de vremurile cand era si el un plod nazbatios. Dar nu mai e, si nici eu nu mai sunt copilul care ar face cu mana la vacile pe langa care trece, nepasator, trenul. Cand eram mica, stateam cu obrazul lipit de geam sa vad marea, sa imi umplu ochii cu ea si sa o pastrez ca o notiune vie, nu una de dictionar, de poezie. Stiu ca eram prima care cobora in gara si, tragand dupa mine mana maica-mii, as fi fugit sa imbratisez racoarea sarata a apei ce se intinde pana la turci. Dar maica-mea nu fugea ca mine, ea era cu bagajele, cu cazarea, cu mancatul, cu toate prostiile posibile care ma tineau din drumul meu spre imensitatea neagra. Ma razbunam in gand si imi promiteam ca nu o sa mai vin niciodata cu mama la mare, o sa vin cu bunicii, ei ma lasa sa zburd ca o zanatica. Ajungeam, intr-un sfarsit, pe plaja, dar de atata asteptare, valurile ma enervau si marea insasi imi parea urata ca naiba. Ma tranteam pe cearsaf si adormeam, ma mai trezea maica-mea ca sa ma introc si pe partea cealalta, sa nu raman neagra numai pe burta. Ma enerva si as fi facut ca toti sfintii, dar imi era prea somn si soarele ma molesea. Cand ma trezeam, uitam, si primeam valurile in gura, ca un copilas natang ce uita sa-o inchida. Uitam repede, asta ii face pe copii fericiti.
Gandindu-ma la toate astea, imi dau seama ca si acum aveam obrazul lipit de geamul trenului si ma zgaltaiam din toate incheieturile. O voce din stanga mea ma intreba daca merg la Roman. De unde naiba sa stiu daca nici nu am habar in ce tren am aflu... M-am intors sa vad cine e asa interesat de soarta mea si am observat un chip de baiat, care, de altfel, nu arata rau deloc, dar ce-mi pasa mie acum? I-am zis ca nu, si m-am intors sa ma lipesc iar de fereastra. Nu-mi mai zice nimic si ma cufund iar in amintiri din copilarie, dar nu pentru mult timp. Fata tipului imi pare foarte cunoscuta, dar nu stiu de unde sa-l iau. Ma intorc iar catre el sa ma holbez mai atent la figura lui, el observa si imi zambeste cu subinteles. Pe aproape, caldut, cald, frigeee!! Aaahh... Ne stiam de pe net. Ii raspund cu un zambet de om tamp care tocmai s-a facut de rusine. Imi cer scuze ca nu l-am recunoscut din prima si ma intind sa-l imbratisez prietenos, apoi ii povestesc cum am ajuns acolo. Rade de mine si imi spune ca trenul mai are putin pana la Bacau, apoi Roman, unde coboara el. Daaa! El e din Roman. Radem impreuna pana cand locomotiva urla sfasietor, facem schimb de telefone si ii promit sa il recunosc data viitoare. Imi pare bine ca l-am vazut, ca escapada mea nu avea un final trist. Ma urc in trenul care sa ma duca inapoi acasa si prin geamul deschis il aud promitandu-mi de pe peron, ca ma va duce el la mare data viitoare si ne vom duce direct sa o gustam. Am suras la gandul asta, observand ca razbunarea mea de a merge de nebuna la mare nu ma mai multumea, dar am acceptat provocarea. In drumul spre casa am zambit gandindu-ma cat de nesemnificative sunt iesirile nervoase ale unui copil, care isi propune sa duca pana la capat razbunarile infantile. Dar asta nu mai eram eu razbunatoare, ci eram eu care incepea sa realizeze cat de dor imi era de ludicul anilor de copilarie.

Picaturi

Tu ce vezi dupa ce inchizi ochii? La ce te zgaiesti dupa ce lasi pleoapele sa cada? Sau poate esti una din persoanele care nu vede nimic... Eu vad totul, dar ma opresc la putine. Cand sunt obosita si nu-mi pot controla gandurile, ajung sa vad mii de imagini ce s-ar putea transforma usor intr-un film cu o subtitare proasta. Cand ma concentrez pe ceva anume, nu vad clar si ma chinui degeaba, cand vreau sa vad ceva, nu reusesc si ajung prin a adormi extenuata. As vrea sa pot trai dincoace de ploape, in interiorul capului meu, direct pe retina. Sa pot atinge culorile si gadila sunetele, as vrea sa ma pot teleporta in vise si sa raman putin acolo, sa incerc din toate, sa gust din ideal. Ba nu, nu vreau sa ajung sa-mi indeplinsec visele inainte de a-mi desena altele. Visul este partea cea mai frumoasa a mintii umane. Cu si in el iti poti indeplini dorintele cele mai greu de atins in viata. Ajungi intr-o lume oarecum asemanatoare cu realitatea, caci pe baza ei se construiesc gigantele creatii imaginare, dar paralela cu aceasta. Am o mie de ganduri nespuse, nescrise, neimpartasite nimanui, cladind astfel un vis nespus, nescris, neimpartasit nimanui. Pana la urma ajungi sa te incadrezi singur ca fiind visator, dar nu e asa. Toata lumea viseaza la lucruri diverse, incredibil de diverse, diverse ca si mentalitatea fiecarui om. Dar nu conteaza cat de obisnuit sau de ciudat e visul tau, important e sa crezi in el. Daca crezi in vise, fii sigur, ca nicio forta, nici tornada, nici vulcanul, nici taifunul nu vor putea sa-ti scoata iubirea din cap. Pentru ca iubirea exista de la sine. Istoria a fost creata de visatori. Ei n-au avut nici carti, nici idei, doar imaginatie. Nici Columb nu si-ar fi imaginat ca va fi asa celebru. Pur si simplu a traversat Atlanticul si a dat de pamant. Nici nu stiu daca si-a realizat visul sau pur si simplu n-a avut de ales. Odata ce dai de furtuna nu mai este cale intoarsa. Mama m-a trezit toata viata, aducandu-mi aminte ca America era deja decoperita si visele sunt departe de realitatea vietii. Si atunci care este sensul vietii, daca ti s-a explicat deja diferenta dintre un mar si o bicicleta? Daca as musca dintr-o bicicleta si as incaleca marul, atunci sigur mi-as da seama care diferenta. Gandul la ceea ce as putea sa fac m-a obosit intotdeauna mai mult decat faptul in sine. De fapt realizezi ca e mai usor decat ti-ai imaginat sa ajungi acolo unde numai gandul te-a dus. Secretul este sa crezi intotdeauna in visul propriu si sa nu-l abandonezi niciodata. Pentru ca abia atunci, cand dai de greu, esti pus la incercare, sa-ti dovedesti credinta si puterea de a merge mai departe. Si ajungi sa realizezi ca de acum inainte viata depinde in totalitate de visul din copilarie ce este pe cale sa se indeplineasca. Dar nu mai sunt copil, visele au imbatranit odata cu mine si am pierdut simtul ludic cu toata increderea,  cu tot. Parca ploua peste mine cu milioane de picaturi colorate, dar nu ma atinge niciuna. Intind mana, sa prind din cadere o picatura roz si pornind de la ea, sa schitez o noua fantezie, sa o colorez si sa fie a mea. Toti traim printre picaturile noastre de vis, dar cati se incumeta sa le prinda si sa le transforme in cutii intregi de vopsea cu care sa-si vopseasca peretii micii lor vietii? Eu am zis sa incerc, sa transform camerele mele gri in unele roz si sa ma mazgalesc cu picaturile de culoare. Ce am de pierdut...?

Pietre

M-am impiedicat destul bajbaind dupa tine prin lumea asta mica. Am crezut ca daca te-am gasit nu trebuie sa te mai caut, dar m-am inselat. Si sunt atat de aproape de tine... Ah, ce aproape sunt! Dar tu nu ma vezi, nici nu vreau sa ma vezi, la ce bun? Ne-am cunoaste si pe urma totul ar deveni monoton, sau poate nu. Dar nu sunt indeajuns de curioasa sa stric magia ce am creat-o in jurul tau, de care am avut atata grija si de care m-am agatat cand eram aproape sa cad. Pentru ca eu continui sa ma impiedic, sa umblu ca o somnambula ce viseaza frumos si merge cu ochii inchisi , zambind. Nu, nu zambesc gandindu-ma la tine. Zambesc gandindu-ma la mine dupa ce am dat de tine si ranjesc realizand ce s-ar intampla daca te-as gasi pe bune. Daca intr-o zi, mergand pe strada, ma ciocnesc de un trecator ametit, dau sa ma scuz, dar se scuza el primul, apoi ridic ochii si vad ca "el" esti ...tu. Pana si de tine m-am impiedicat, pana si tu esti o piatra pe drumul meu in viata asta micuta. Tu, insa, esti obstacolul de care vreau sa raman agatata o vreme, sa ma odihnesc putin in popasul tau. Desi te-am recunoscut din prima, nu ma holbez la marea din ochii tai, ci ma adun si plec mai departe. Zambesc, tu nu stiu, nu ma intorc sa ma uit, nu-mi mai pasa ce se intampla, eu deja m-am opintit de tine. Probabil a fost o coincidenta, probabil soarta, nu vreau sa aflu, curiozitatea ar strica momentul. Nu stiu daca ti-am parut cunoscuta, poate doar o aiurita care uita ca nu e singura pe strada, poate doar un nimeni. S-ar putea ca si tu sa ai pietricele tale in care sa vrei sa te opresti, probabil la o cafea si o tigara, poate la o bere, poate la mai mult. Cred ca am o suta de mii la mine, te-as putea scoate la o cafea sau poate o inghetata, e cald afara. Cred ca din cauza caldurii incep sa ma abat pe carari de vise si ma sperii de o mana ce ma apuca de brat. Imi dau seama ce imaginatie bogata am. Apoi iti aud vocea prin ceata, imi place ce tonalitate i-am atribuit si incep sa ma indoiesc de capacitatea mea de a proiecta sunete asa clare. Daca ma intorc, mana de pe bratul meu s-ar putea narui ca un fulger, iar tu vei fi cu cativa pasi mai in spate, mergand in directia opusa. Merita sa-ncerc, iar daca te-ai intors dupa mine, inseamna ca si eu am devenit pietricica ta.

Vaduva neagra

Intr-o dimineata, marea se trezi singura si scapa suspine inecate de valuri cenusii, apoi, plina de ura, prabuseste dansurile apei pe plajele pustii. Canta melancolica in surdina catorva pescarusi infometati, vorbeste cu cerul si se imprieteneste iarasi cu el, jurandu-si iubire vesnica. Dar si-au promis asta si ieri, el a uitat. Marea, insa, nu uita. Marea nu iarta. Ea nu asteapta. Isi porneste revolta, dezlantuindu-se in larg, purtand ura pe unde de tristete. Ce frumos ar sa o iubeasca si pe ea cineva, sa-i lege o iubire care sa nu ofileasca niciodata. Ar vrea si ea sa-si traiasca viata in compania unui "el" care sa nu o uite. Cerul e batranul sau prieten, insa ea e mereu noua, mereu frumoasa si capricioasa. Si-ar dori ca cineva s-o invete si pe ea sa fie intotdeauna calda si blanda, sa uite de intuneric si furie, cineva care sa o lase sa planga, dar sa o mangaie cu caldura, cineva care sa o invete sa imbratiseze fara sa inece, sa iubeasca fara sa omoare...

Din poalele nesfarsite ale marii lua nastere copilul arzand al naturii, iar marea se indragosti fara sa ezite de fiul sau, soarele. In el gasea caldura si mangaierea dorita, in el gasise dintr-odata totul si uita ca e uda. Uita ca ii e mama iubitului de foc, cersind contopirea cu cel ce o iubea de pe inaltul cerului. Traira o poveste de dragoste insiropata cu crema norilor, intreaga lume vibra impreuna cu ei. Dar nu stia marea ca soarele e amantul zilelor, ca se ascunde in sifonierul noptii sa nu fie gasit de consoarta-i, luna.
Si cum il nascuse, din sete de iubire, asa il omori, inecandu-l in apusuri sangeroase, strivindu-l cu furie si sete de razbunare, de aceasta data. Ca un paianjen rapid, ii tese in juru-i panze negre, reci, adancindu-l in abisul fara de fund al panzei de ape. Il va tine acolo, prizioner, pana cand va avea iar nevoie de iubire, de caldura, apoi il va elibera sa si-l mai faca amant inca odata, il va naste si il va omori de ori si cate ori ii va fi dor. Dar nu il va lasa niciodata nepedepsit...

Numai putin...

Nu vreau baiatul de care sa ma indragostesc ireversibil si sa uit de mine, care sa ma faca sa-mi placa tot ce tine de persoana lui si sa nu-i vad niciun defect, chiar daca are destule. Nu vreau baiatul cu care sa merg noaptea pe strazile pustii fara sa-mi fie frica, care sa ma tina de mana cand fugim de caini, razand in hohote, care sa ma apere cu papucul de un paianjen. Nu vreau baiatul care sa-mi puna piedica in timp ce eu scriu un mesaj pe strada, care sa ma ciupeasca cand visez cu ochii deschisi si sa ma trezeasca cu un sarut, care sa ma fugareasca dupa ce l-am impins intr-o balta. Nu vreau baiatul care sa se catere impreuna cu mine intr-un copac deasupra unei ape adanci si reci, care sa ma tina la pieptul lui in timp ce e cutremur si stam ghemuiti, ca niste copii, sub masa. Nu vreau baiatul care sa ma sune cand mai avem o suta de metri si ne intalnim, doar ca sa-mi zica ca-i place esarfa mea, care sa imi spuna ca imi sta bine cu orice m-as imbraca si sa las dracu' machiajul ca sunt mai frumoasa naturala. Nu vreau baiatul care sa aiba parul valvoi si, totutsi, sa rada de claia mea, care sa plece de acasa cu tricoul pe dos, pentru ca era prea dimineata, dar sa rada ca eu am o soseta roz si una verde. Nu vreau baiatul care sa ma mangaie cand ma doare burta, care sa ma gadile si sa ma faca sa rad dupa ce m-am certat cu o prietena, care sa ma stranga in brate doar pentru ca i s-a parut ca mi-e frig. Nu vreau baiatul care sa vina cu borcanul de inghetata langa mine cand imi fac temele, ca sa imi propuna o pauza si eu sa uit sa mai revin la ele. Nu vreau baiatul care se iasa cu prietenii lui si eu cu ale mele, apoi sa radem de ce barfe am mai aflat, care sa-mi spuna fiecare secret, care sa stie ca nu l-as trada niciodata. Nu vreau baiatul care sa stie ce sa-mi spuna dupa ce greseste, care sa rada de mine cand ma balbai si uit sa mai respir, certandu-l, care sa vina la mine cu o papadie din fata blocului, si sa-mi aduca aminte ca afara e primavara si mai bine ne plimbam decat sa stam suparati. Nu vreau baiatul care sa arate bine si intr-un tricou gri si o pereche de blugi si intr-un costum negru, la dunga, care sa aiba toata ziua ochii adormiti si zambetul pe buze, care sa cante daca ii place melodia care o asculta, oricat de afon ar fi. Nu vreau baiatul care sa se holbeze la mine cand adorm cu capul sprijinit de pieptul lui, care sa stie sa ma trezeasca fara sa ma sperie, care sa-mi pregatesca micul dejun daca eu nu stiu sau nu am chef sa-l fac. Nu vreau baiatul caruia sa-i placa sa ma fotografieze cand citesc si am ochii cat cepele, care sa nu ma grabesca cand imi aleg niste tenisi in magazin, care sa zambeasca cand imi raspunde la telefon. Nu vreau baiatul care sa ma ia de mana si sa ma urce in tren, pornind spre necunoscut, care sa ma surprinda in fiecare zi, cu care sa fac tot felul de boacane. La dracu', nu vreau baiatul care sa tina la mine si care sa nu ma schimbe cu nimeni, care sa ma placa asa cum sunt, fara sa incerce sa ma scoata din ale mele, care sa stie ca sunt incapatanata, si asa voi fi mereu. Nu-l vreau! Dar vreau sa ma vrea el pe mine.

Dupa cearta cu o persoana draga...

...tacusem atat de mult incat vocea-mi parea straina cand am inceput sa vorbesc. Imi simteam gatul uscat si abia puteam inghiti. Dar nu am vorbit mult, ci doar cat sa rostesc un "La revedere!" soptit, chinuit. Apoi tacerea a revenit...
Mi-am tarat picioarele pana acasa, nu m-am uitat in urma si nici nu m-am gandit la ce se intamplase. Am apucat cel mai mic rucsac peste care am dat, ala cu care mergeam de obicei la scoala, unul negru si imposibil de mic pentru caietele mele studentesti rufoase. Avea pe una din bretele o insigna mica, galbena, cu o inimioara pe obraz. Statea acolo agatata de cativa ani buni, stiu ca eram a 7a cand am gasit-o pe plaja si mi-am insusit-o, de atunci nu am mai dat-o jos. M-am scuturat de amintirile frumoase si fara sa vreau, m-au napadit altele, neinvitate si deloc placute. Am indesat in ghiozdan aparatul foto, telefonul, o carte pe care o incepusem saptamana trecuta, dar uitasem complet de ea, si niste bani gasiti in sertar. Am aruncat o privire prin camera sa vad ce as mai putea lua, dar nu mi-a venit nimic important in minte. Indreptandu-ma spre usa, am agatat de pe spatarul scaunului un hanorac gri, in cazul in care in ciuda noptii de vara, mi se va face frig doar in tricou. Am trecut pragul fara sa ma opresc sa ma incalt, nici macar nu ma obosisem sa ma descalt cand am venit. Tenisii, tot gri, erau destul de curati,  pentru cat puteau covoarele suporta fara ca jegul sa sara in ochi, si oricum, nu imi pasa de o urma amarata de praf.
Se intunecase deja si eu nu aveam o ruta fixa. Ma gandeam sa ma duc la o prietena care ma sunase sa ma cheme la ea in noaptea asta, sa ne uitam la filme. Si m-am indreptat spre casa ei. Trebuia sa trec prin centru ca sa ajung acolo, dar in centru era ultima persoana din lume pe care as fi vrut sa o vad, asa ca am mers pe o strada laturalnica inghitita de bezna. Nu-mi era frica de intuneric, numai maica-mii ii era, m-am gandit la ea un moment si nu am putut sa nu ma intreb de ce am plecat de acasa din cauza unei rafuieli cu un prieten? Raspunsul mi-a venit automat: mama mi-ar fi zis ca nu era vina mea si nu are rost sa ma agit pentru toti idiotii. Partial, vina era a mea si nu vroiam sa fiu scutita de ea, asa ca am preferat sa stau departe de maica-mea in perioada imediata. Ea m-ar influienta sa ma iert, sa o dau dracu' de constiinta si sa uit ca "idiotul" era prietenul meu cel mai bun.
Mi-am imaginat-o ajungand acasa si vazand ca sunt luminile stinse, ar intra instantaneu in panica. Mi-era groaza de reactiile ei cand eram mica si faceam prostii. Acum sunt mai putin mica, dar groaza persista. O sa afle tot mapamondul ca e ora 11 si eu nu sunt acasa, poate chiar si extraterestrii. Daca aveam de gand sa mai dau pe la ea, ar trebui sa dau un telefon. Am cotrobait in rucsac dupa el si am apelat-o. Raspunse imediat razand, nu am intrebat-o de ce rade, i-am spus doar ca noaptea asta ma duc sa dorm la Sara, pentru ca e singura acasa. Ca niciodata, a fost de acord fara intrebari si mi-a zis ca ma suna dimineata. Am fost bucuroasa ca macar pe ea o las sa doarma linistita.
Am ajuns repede la destinatie, fara ca niciun monstru ciudat cu 7 capete sa iasa de prin boscheti. Aproape ca am zambit gandindu-ma la cat de terifiata ar fi fost maica-mea sa umble pe strazile alea tenebre, dar m-am abtinut. Pe Sara am gasit-o vorbind la telefon si asa am gasit scuza pentru faptul ca nu o sunasem, oricum nu zicea nimic, dar eu nu prea apaream pe la oameni acasa fara sa anunt. I-am povestit ce se intamplase, nu ma intrebat nimic, doar incuviinta din cap si la urma m-a imbratisat. Ea era de parere mereu ca certurile intre cei mai buni prieteni sunt cele mai urate, dar se uita repede. As fi vrut sa aiba dreptate...
Ne-am uitat la comedii si am ras cu lacrimi. Ea e una dintre putinele persoane care, daca vrea, ma poate face sa uit ce vreau sa uit si sa rad fara mustrari de constiinta. Venisem la persoana potrivita.
...Dar totusi, astazi  nu am ras de claia lui mare si ciufulita, nu i-am pus nicio piedica, nu i-am dat niciun bobarnac celui mai bun prieten al meu si pentru asta ma simt oarecum incompleta. Poate maine puzzle-ul va fi intreg...