In the Jungle, the mighty Jungle...

Care-i faza cu oamenii care nu știu să comunice cu alții decât prin violență fizică? Se întâmplă să știu câteva exemplare, nu numai de băieți, deși alea-s cele mai iritante. E o modă treaba asta: am ceva să te întreb sau vreau doar să te bag în seamă, îți frig una după ceafă sau îți dau un pumn strașnic în braț. Ce dracu', mă? Și te întorci încet, și te aștepți ca în următoarele două secunde să primești o explicație logică pentru lovitura primită. Dar nu, n-ai noroc azi! Deșteptul cu pricina o să se uite la tine entuziasmat de reacția ta și de faptul că te-a enervat.

Chestia e că eu nu știu cum să reacționez... Eu nu pocnesc pe nimeni (nu în realitate cel puțin), nu mă iau la bătaie, sunt pașnică, calmă, îmi văd de treaba mea. Și, normal, mă găsesc în dificultate până-n gât când se trezește un tâmpit din ăsta să mă abordeze așa cum știe el, de parcă a fost crescut în cireadă. Nu știu dacă să mă reped la el, așa mai stângace cum sunt din cauza lipsei de experiență, sau să-l iau în brațe în speranța că asta-l va enerva (pe sistemul: îți dau exact opusul a ceea ce te așteptai pentru a nu-ți oferi niciun gram de satisfacție). Ce mama mă-sii e cu oamenii ăștia sălbatici?

Marina e sub Umbra vântului. La propriu.

Am mania aia tâmpita de a cumpăra toate cărțile unui autor dacă mi-a plăcut o carte scrisă de el. La fel și cu albumele de muzică, dar acolo nu aș putea spune că le cumpăr. În fine, îmi place să fiu dezamăgită. Bineînțeles, prima e mereu greu de egalat, cât despre depășit nici nu se pune problema...  

Am citit și Marina, scrisă tot de Zafon, dar am rămas puțin cu buza umflată. Deși nenea ăsta zice că e cartea lui preferată dintre cele publicate de el, nu se ridică la nivelul Umbrei. E captivantă, dar imaginile vizuale lasă de dorit (probabil din cauză că am văzut eu prea multe filme de groază și așteptările mele erau la cer). Oricum, drăguță! M-a enervat o treabă, care nu are legătură nici cu povestea, nici cu autorul, ci cu formatul cărții în sine. E scrisă ca pentru proști: litere mari, margini imense, foi groase, într-o zi-două o termini fără să te chinui prea tare.
Mi-am mai luat și Jocul îngerului, de același autor, că acum până nu le termin, nu mă las. Sunt curioasă asta ce știe să facă. Cică ar fi mai bună decât Marina, nu pot decât să sper. -.-

Listă de cărți obligatorie MY ASS!

Cred că știe toată lumea că de obicei cărțile recomandate de profa de română sunt plictisitoare, fără cap sau coadă, private de sens și umor, până și dialogul și acțiunea sunt restricționate.
Profa mea (nu de română, de italiană, căci mă găsesc la  două mii de km de casă, și nu e nicio plăcere să mă aflu aici, dar despre asta altădată!) s-a gândit prin octombrie să aleagă o carte aiurea din bibliotecă și să ne oblige să o cititm. Bun. Mi-am cumpărat cartea: turcoaz, cu un băiețel pe copertă, titlu interesant, toate bune și frumoase. A doua zi după ce am achiziționat-o, a avut grijă profa să-mi strice orice plăcere de a pune mână pe ea (pe carte, nu pe cadrul didactic). Ce a făcut? A impus o limită de timp în care s-o terminăm.
A da? Atunci nu. Din ambiție mai mult, nici măcar treizeci de pagini nu am citit, iar alea cu chiu cu vai. Se vedea clar că nenea ăla încerca să impresioneze cu talentul lui debordant pe care poate nu știam eu să-l apreciez, dar mi-am refuzat să trec de pagina treizeci și cinci. Plus că m-a enervat foarte tare profa: Eu încerc doar să vă transmit plăcerea lecturii, dar dacă nu terminați cartea până luna viitoare, ne supărăm. (?)
Încă nu știu dacă-s eu prea încăpățânată și nu cumva cartea chiar e ca lumea. I don't really care!


Faza e că următoarea carte (tot cu termen de valabilitate, normal) recomandată de ea, a fost surprinzător de bună. Totuși profa ar trebui să schimbe tactica, nu se cheamă citit de plăcere dacă-mi impui limite sau titluri. Lasă-mi să aleg eu o carte, te las să-mi stabilești un număr minim de pagini, dar măcar cât stau și mă chiorăsc în ea, îmi place ce văd. Anyway, nu i-am zis nici ăleia nu din start, sigur mi-ar fi părut rău dacă o făceam. Umbra vântului se numește și e scrisă de (o secundă - să gugălesc pentru numele întreg) Carlos Ruiz Zafon și e betooon!! Am devorat-o, că mai nou cărțile se devorează și, ca să fiu poetică, am râgâit de plăcere dup-aia! Super!