Vaduva neagra

Intr-o dimineata, marea se trezi singura si scapa suspine inecate de valuri cenusii, apoi, plina de ura, prabuseste dansurile apei pe plajele pustii. Canta melancolica in surdina catorva pescarusi infometati, vorbeste cu cerul si se imprieteneste iarasi cu el, jurandu-si iubire vesnica. Dar si-au promis asta si ieri, el a uitat. Marea, insa, nu uita. Marea nu iarta. Ea nu asteapta. Isi porneste revolta, dezlantuindu-se in larg, purtand ura pe unde de tristete. Ce frumos ar sa o iubeasca si pe ea cineva, sa-i lege o iubire care sa nu ofileasca niciodata. Ar vrea si ea sa-si traiasca viata in compania unui "el" care sa nu o uite. Cerul e batranul sau prieten, insa ea e mereu noua, mereu frumoasa si capricioasa. Si-ar dori ca cineva s-o invete si pe ea sa fie intotdeauna calda si blanda, sa uite de intuneric si furie, cineva care sa o lase sa planga, dar sa o mangaie cu caldura, cineva care sa o invete sa imbratiseze fara sa inece, sa iubeasca fara sa omoare...

Din poalele nesfarsite ale marii lua nastere copilul arzand al naturii, iar marea se indragosti fara sa ezite de fiul sau, soarele. In el gasea caldura si mangaierea dorita, in el gasise dintr-odata totul si uita ca e uda. Uita ca ii e mama iubitului de foc, cersind contopirea cu cel ce o iubea de pe inaltul cerului. Traira o poveste de dragoste insiropata cu crema norilor, intreaga lume vibra impreuna cu ei. Dar nu stia marea ca soarele e amantul zilelor, ca se ascunde in sifonierul noptii sa nu fie gasit de consoarta-i, luna.
Si cum il nascuse, din sete de iubire, asa il omori, inecandu-l in apusuri sangeroase, strivindu-l cu furie si sete de razbunare, de aceasta data. Ca un paianjen rapid, ii tese in juru-i panze negre, reci, adancindu-l in abisul fara de fund al panzei de ape. Il va tine acolo, prizioner, pana cand va avea iar nevoie de iubire, de caldura, apoi il va elibera sa si-l mai faca amant inca odata, il va naste si il va omori de ori si cate ori ii va fi dor. Dar nu il va lasa niciodata nepedepsit...