10 mai 2010

Copil

Imi vine sa o iau la goana, dar nu pe drumul indicat, de fapt, pe niciun drum, pe alaturi... Mai bine, o sa ma urc intr-un tren fara sa ma uit incotro ii vor scartai rotile, sa adorm cu capul pe geam si sa ma imprietenesc cu strainii din vagon. Ce-mi pasa mie ca n-o sa-i mai vad, probabil, niciodata? De ce m-as incurca in despartire daca eu nici macar nu le stiu numele? Si daca in vagon sunt numai feţe pline de riduri cu ochi pe jumatate inchisi, acoperiti de lentile zgariate? Si ce...? Cu batranii nu as rade, cu ei as povesti, as intra in transa vremurilor de demult, as traversa vietile lor uscate de timp si cred ca as fi multumita. Orice m-ar face sa uit de prostiile pe care le facusem, ma multumea. M-ar fi entuziasmat mai tare sa fi palavragit cu niste mucea de varsta mea, sa scoatem limbile la oamenii de pe peroane si sa ne certam cu controlorul. S-ar lasa si el batut in fata fericirii noastre, ne-ar lasa in pace si-i va povesti nevesti-sii despre noi, zambind amar, amintindu-si de vremurile cand era si el un plod nazbatios. Dar nu mai e, si nici eu nu mai sunt copilul care ar face cu mana la vacile pe langa care trece, nepasator, trenul. Cand eram mica, stateam cu obrazul lipit de geam sa vad marea, sa imi umplu ochii cu ea si sa o pastrez ca o notiune vie, nu una de dictionar, de poezie. Stiu ca eram prima care cobora in gara si, tragand dupa mine mana maica-mii, as fi fugit sa imbratisez racoarea sarata a apei ce se intinde pana la turci. Dar maica-mea nu fugea ca mine, ea era cu bagajele, cu cazarea, cu mancatul, cu toate prostiile posibile care ma tineau din drumul meu spre imensitatea neagra. Ma razbunam in gand si imi promiteam ca nu o sa mai vin niciodata cu mama la mare, o sa vin cu bunicii, ei ma lasa sa zburd ca o zanatica. Ajungeam, intr-un sfarsit, pe plaja, dar de atata asteptare, valurile ma enervau si marea insasi imi parea urata ca naiba. Ma tranteam pe cearsaf si adormeam, ma mai trezea maica-mea ca sa ma introc si pe partea cealalta, sa nu raman neagra numai pe burta. Ma enerva si as fi facut ca toti sfintii, dar imi era prea somn si soarele ma molesea. Cand ma trezeam, uitam, si primeam valurile in gura, ca un copilas natang ce uita sa-o inchida. Uitam repede, asta ii face pe copii fericiti.
Gandindu-ma la toate astea, imi dau seama ca si acum aveam obrazul lipit de geamul trenului si ma zgaltaiam din toate incheieturile. O voce din stanga mea ma intreba daca merg la Roman. De unde naiba sa stiu daca nici nu am habar in ce tren am aflu... M-am intors sa vad cine e asa interesat de soarta mea si am observat un chip de baiat, care, de altfel, nu arata rau deloc, dar ce-mi pasa mie acum? I-am zis ca nu, si m-am intors sa ma lipesc iar de fereastra. Nu-mi mai zice nimic si ma cufund iar in amintiri din copilarie, dar nu pentru mult timp. Fata tipului imi pare foarte cunoscuta, dar nu stiu de unde sa-l iau. Ma intorc iar catre el sa ma holbez mai atent la figura lui, el observa si imi zambeste cu subinteles. Pe aproape, caldut, cald, frigeee!! Aaahh... Ne stiam de pe net. Ii raspund cu un zambet de om tamp care tocmai s-a facut de rusine. Imi cer scuze ca nu l-am recunoscut din prima si ma intind sa-l imbratisez prietenos, apoi ii povestesc cum am ajuns acolo. Rade de mine si imi spune ca trenul mai are putin pana la Bacau, apoi Roman, unde coboara el. Daaa! El e din Roman. Radem impreuna pana cand locomotiva urla sfasietor, facem schimb de telefone si ii promit sa il recunosc data viitoare. Imi pare bine ca l-am vazut, ca escapada mea nu avea un final trist. Ma urc in trenul care sa ma duca inapoi acasa si prin geamul deschis il aud promitandu-mi de pe peron, ca ma va duce el la mare data viitoare si ne vom duce direct sa o gustam. Am suras la gandul asta, observand ca razbunarea mea de a merge de nebuna la mare nu ma mai multumea, dar am acceptat provocarea. In drumul spre casa am zambit gandindu-ma cat de nesemnificative sunt iesirile nervoase ale unui copil, care isi propune sa duca pana la capat razbunarile infantile. Dar asta nu mai eram eu razbunatoare, ci eram eu care incepea sa realizeze cat de dor imi era de ludicul anilor de copilarie.

3 comentarii:

  1. consecintele clasice ale unei iesiri nervoase...frumos :*

    RăspundețiȘtergere
  2. Si mi-e ciuda ca nu te-am cunoscut cand erai un copil care se murdarea cu inghetata la bot,si mi-e ciuda ca nu te cunosc de mai mult timp.Frumos post,are tot ce ii trebuie,si cand spun asta,stii la ce si cine ma refer .

    RăspundețiȘtergere