Through my looking glass...

Schimb. Tot, tara, evident si orasul, casa, scoala, prieteni, mancarea, ora de trezire, nu si aia de culcare, as putea spune ca schimb chiar si familia. Acum tin in maini, in amandoua, un pahar. Evident, are doua jumatati, una plina si una goala. Toata treaba e sa nu ma impiedic in drumul asta al meu spre schimbare, sa scap paharul si sa vars continutul. Atunci jumatatea goala ar deveni un intreg, iar partea plina ....Care parte plina? Un cacat. Pana una alta, stau asezata, cu recipientul asezat pe masa, la loc sigur, si ma holbez la el. Partea plina cu lichid e opaca, ma oglindesc in sticla paharului, imi pot vedea ochii curiosi. Cealalta parte e transparenta, plina cu aer, ma oglindesc si eu putin apoi imi vad camera, cartile, calculatorul meu obosit si fereastra. Am de ales intre mine intr-un mediu necunoscut, pe care nu pot sa-l vizualizez(jumatatea plina cu suc de portocale ...sa zicem) si tot eu intr-un mediu familiar, ce-mi apartine. Tu ce-ai alege? De fapt, ce-mi pasa mie ce crezi tu... Exista niste "tu" care ar pleca imediat din loc, fara sa se uite in urma, care s-ar minuna de faptul ca inca stau sa ma gandesc, si ceilalti "tu" care nici nu ar sta sa-si imagineze altfel de viata, care ar tatai si ar zice "nu-ti place tara asta. nu?". In fine...
Ideea e ca din sucul de portocale am gustat, si nu pare sa fie rau, urmeaza sa umplu paharul cu suc, sau sa-l golesc de tot, dar tind sa cred ca unul plin e mai bun decat unul gol, asa ca ma duc sa caut o sticla. Pana o gasesc, raman cu paharul meu pretios si am grija la picioare.

http://www.youtube.com/watch?v=nWUr7sOlcHs&feature=related

In asteptarea lui Verde...

Imi aminteam de Simona care ma batea la cap cu vorbele ei de duh "Niciodata sa nu spui niciodata!" si am zambit larg, gandindu-ma cata dreptate a avut cel care a scos-o. Sunt lucruri care, in timp, ti se intampla pentru ca ti-ai dorit, pentru ca pur si simplu te-ai gandit ce frumos ar fi sa le ai. Dar cand ajungi aproape de ele, aproape le atingi, nu te mai fac fericit. Mentalitatea oamenilor este mult prea ciudata pentru cat de usor functioneaza lumea asta.Cat de aiurit sa fii sa iti dedici tot timpul in scopul atingerii unei anumite culmi, iar cand ajungi acolo sa uiti ce cauti? Foarte. Alergam ca bezmeticii, lamentandu-ne cat de nefericiti suntem si cate probleme avem, cand de fapt, toate se rezolva. Sau erau deja rezolvate si noi am stricat...
Cand eram mica, vroiam cand o sa cresc sa pot sa stau afara pana la 9. Am crescut, stau afara pana la 9, dar asta nu ma mai multumeste. Faptul ca noi ne punem dorinte care in timp nu mai sunt satisfacatoare, nu e vina nimanui. Dar ele se implinesc, asa nesemnificative cum sunt, devin realitate. Sunt sigura ca si tu daca te gandesti la ceva ce ti-ai dorit acum ceva timp, dar de care nu te-ai tinut prea mult sa-l realizezi, s-a implinit oricum, numai ca tu nu i-ai mai acordat atentie. Consideri ca din moment ce nu ai insistat asupra lui, nu mai e important, dar asta ti-ai dorit, asta ai primit.
In timp ce ma gandeam la toate astea, ma holbam la mana soferului de taxi, care intepenise pe volan. Semaforul ala intepenise si el, ca la dracu, orasul asta mic e plin se semafoare si sensuri giratorii puse aiurea. Taximetristul era un slabanog pe la 50 de ani cu toate firele de par pe cap, si parea enervat de samaforul ala tampit, isi scoase o tigara si deschise geamul. Pe mana stanga undeva la baza degetelor mare si aratator, avea tatuata cifra 6. Pentru ce in lume si-ar desena cineva o cifra pe piele, ba chiar pe mana, sa o vezi mereu? In cazul in care e o zi de nastere, sau chiar a ta, trebuie ai o problema sa ti-o scrii, sa nu fii in stare sa tii minte. Daca reprezinta ceva important, poate numarul tau norocos, si e atat de important incat ai trai cu blestemata aia de cifra toata viata, iarasi inseamna ca nu e chiar asa greu s-o memorezi... Mi-e scarba de tatuajele stupide in locuri atat de vizibile. Probabil e ziua in care s-a nascut mandretea lui de fata, care e frumoasa si blonda, are voce de copil rasfatat si a fugit de acasa cu un pletos. Poate e ziua in care i-a murit sotia, nascand-o pe fiica-sa, si din cauza ca nu s-a putut obisnui cu tragedia, si-a pus cifra undeva la vedere ca sa dea in fiecare moment de ea, sa-si aminteasca, ca apoi sa treaca peste. Peste tragedii nu treci, esti fericit daca reusesti sa traiesti cu ele, poate asta a fost si in capul lui...
Cum nu aveam altceva mai bun de facut, l-am intrebat ce semnifica cifra magica de pe mana. A tresarit ca si cum nu stia ca mai e cineva in masina, omul asta chiar are probleme cu memoria. Mi-a spus, fara sa se intoarca spre mine, ca a capatat-o dintr-o prostie. A pierdut un pariu si a fost pus sa aleaga intre cifra 6 sau o steluta pe mana. Pai bun, si are vreo semnificatie? S-a intors spre mine sa-mi zambeasca, apoi a scos din nou capul pe geam sa-mi raspunda ca nu... Ce seci sunt oamenii! Nu mi-am mai batut capul, mi-am pus pumnul sub barbie si mi-am aruncat ochii peste geam. Semaforul ala isi batea joc de mine...

Parfum

Cand o sa te uiti la mine, nu o sa ma mai recunosti. Nu o sa te mai vezi tu in ochii mei, de fapt, nu o sa mai vezi nimic in ei, doar urme... Nu ma mai atinge nimic, nu ma mai supar asa usor, nu ma mai opresc la fiecare hop sa ma gandesc cum sa trec peste. De data asta am renuntat asa usor, nici nu-mi vine sa cred cat de repede am renuntat la visul meu, cat de schimbatoare am devenit, cat de tare ma aseman cu vantul. Nimeni nu ma va mai prinde niciodata, nici tu, nici umbrele, nici dracu'... Am invatat sa nu ma descotorosesc de ramasitele lucrurilor care candva m-au facut fericita, sa le pastrez in cufarul ala vechi de cand bunica si sa-l deschid cand mai am de aruncat cate un cotor. Din lada, un parfum statut imi va invada creierul, umplandu-mi retina cu amintiri incetosate si pufoase ca un nor de praf.
Acolo te voi pune si pe tine, nu te voi lasa sa te pierzi dupa truda pe care am dus-o ca sa te adun. Te-am cusut din piese micute de puzzle colorat cu ata era rosie si ac gros, ca sa-ti intru-n sange. Si mi-ar parea rau dupa tine acum sa-ti dau drumul, parca prea mult te-am tinut langa mine. Dup-aia o sa fiu goala, singura in pustiul meu, doar eu si cu mine, si o umbra din amintirea ta. Ma doare numai cat imi imaginez si nu vreau sa simt asta pe bune. Desi m-am invatat sa suflu si-n iaurt, am uitat de precautie cand am vazut imaginea legata a puzzle-ului tau. Ce-mi mai pasa mie ca te-ai putea strica oricand, aveam impreisa ca ata mea e destul de groasa si legatura e puternica. Am mizat pe o cusatura slaba, dar nu e prima oara, insa e prima data cand nu regret ca m-am lasat dusa de val...

Copil

Imi vine sa o iau la goana, dar nu pe drumul indicat, de fapt, pe niciun drum, pe alaturi... Mai bine, o sa ma urc intr-un tren fara sa ma uit incotro ii vor scartai rotile, sa adorm cu capul pe geam si sa ma imprietenesc cu strainii din vagon. Ce-mi pasa mie ca n-o sa-i mai vad, probabil, niciodata? De ce m-as incurca in despartire daca eu nici macar nu le stiu numele? Si daca in vagon sunt numai feţe pline de riduri cu ochi pe jumatate inchisi, acoperiti de lentile zgariate? Si ce...? Cu batranii nu as rade, cu ei as povesti, as intra in transa vremurilor de demult, as traversa vietile lor uscate de timp si cred ca as fi multumita. Orice m-ar face sa uit de prostiile pe care le facusem, ma multumea. M-ar fi entuziasmat mai tare sa fi palavragit cu niste mucea de varsta mea, sa scoatem limbile la oamenii de pe peroane si sa ne certam cu controlorul. S-ar lasa si el batut in fata fericirii noastre, ne-ar lasa in pace si-i va povesti nevesti-sii despre noi, zambind amar, amintindu-si de vremurile cand era si el un plod nazbatios. Dar nu mai e, si nici eu nu mai sunt copilul care ar face cu mana la vacile pe langa care trece, nepasator, trenul. Cand eram mica, stateam cu obrazul lipit de geam sa vad marea, sa imi umplu ochii cu ea si sa o pastrez ca o notiune vie, nu una de dictionar, de poezie. Stiu ca eram prima care cobora in gara si, tragand dupa mine mana maica-mii, as fi fugit sa imbratisez racoarea sarata a apei ce se intinde pana la turci. Dar maica-mea nu fugea ca mine, ea era cu bagajele, cu cazarea, cu mancatul, cu toate prostiile posibile care ma tineau din drumul meu spre imensitatea neagra. Ma razbunam in gand si imi promiteam ca nu o sa mai vin niciodata cu mama la mare, o sa vin cu bunicii, ei ma lasa sa zburd ca o zanatica. Ajungeam, intr-un sfarsit, pe plaja, dar de atata asteptare, valurile ma enervau si marea insasi imi parea urata ca naiba. Ma tranteam pe cearsaf si adormeam, ma mai trezea maica-mea ca sa ma introc si pe partea cealalta, sa nu raman neagra numai pe burta. Ma enerva si as fi facut ca toti sfintii, dar imi era prea somn si soarele ma molesea. Cand ma trezeam, uitam, si primeam valurile in gura, ca un copilas natang ce uita sa-o inchida. Uitam repede, asta ii face pe copii fericiti.
Gandindu-ma la toate astea, imi dau seama ca si acum aveam obrazul lipit de geamul trenului si ma zgaltaiam din toate incheieturile. O voce din stanga mea ma intreba daca merg la Roman. De unde naiba sa stiu daca nici nu am habar in ce tren am aflu... M-am intors sa vad cine e asa interesat de soarta mea si am observat un chip de baiat, care, de altfel, nu arata rau deloc, dar ce-mi pasa mie acum? I-am zis ca nu, si m-am intors sa ma lipesc iar de fereastra. Nu-mi mai zice nimic si ma cufund iar in amintiri din copilarie, dar nu pentru mult timp. Fata tipului imi pare foarte cunoscuta, dar nu stiu de unde sa-l iau. Ma intorc iar catre el sa ma holbez mai atent la figura lui, el observa si imi zambeste cu subinteles. Pe aproape, caldut, cald, frigeee!! Aaahh... Ne stiam de pe net. Ii raspund cu un zambet de om tamp care tocmai s-a facut de rusine. Imi cer scuze ca nu l-am recunoscut din prima si ma intind sa-l imbratisez prietenos, apoi ii povestesc cum am ajuns acolo. Rade de mine si imi spune ca trenul mai are putin pana la Bacau, apoi Roman, unde coboara el. Daaa! El e din Roman. Radem impreuna pana cand locomotiva urla sfasietor, facem schimb de telefone si ii promit sa il recunosc data viitoare. Imi pare bine ca l-am vazut, ca escapada mea nu avea un final trist. Ma urc in trenul care sa ma duca inapoi acasa si prin geamul deschis il aud promitandu-mi de pe peron, ca ma va duce el la mare data viitoare si ne vom duce direct sa o gustam. Am suras la gandul asta, observand ca razbunarea mea de a merge de nebuna la mare nu ma mai multumea, dar am acceptat provocarea. In drumul spre casa am zambit gandindu-ma cat de nesemnificative sunt iesirile nervoase ale unui copil, care isi propune sa duca pana la capat razbunarile infantile. Dar asta nu mai eram eu razbunatoare, ci eram eu care incepea sa realizeze cat de dor imi era de ludicul anilor de copilarie.

Picaturi

Tu ce vezi dupa ce inchizi ochii? La ce te zgaiesti dupa ce lasi pleoapele sa cada? Sau poate esti una din persoanele care nu vede nimic... Eu vad totul, dar ma opresc la putine. Cand sunt obosita si nu-mi pot controla gandurile, ajung sa vad mii de imagini ce s-ar putea transforma usor intr-un film cu o subtitare proasta. Cand ma concentrez pe ceva anume, nu vad clar si ma chinui degeaba, cand vreau sa vad ceva, nu reusesc si ajung prin a adormi extenuata. As vrea sa pot trai dincoace de ploape, in interiorul capului meu, direct pe retina. Sa pot atinge culorile si gadila sunetele, as vrea sa ma pot teleporta in vise si sa raman putin acolo, sa incerc din toate, sa gust din ideal. Ba nu, nu vreau sa ajung sa-mi indeplinsec visele inainte de a-mi desena altele. Visul este partea cea mai frumoasa a mintii umane. Cu si in el iti poti indeplini dorintele cele mai greu de atins in viata. Ajungi intr-o lume oarecum asemanatoare cu realitatea, caci pe baza ei se construiesc gigantele creatii imaginare, dar paralela cu aceasta. Am o mie de ganduri nespuse, nescrise, neimpartasite nimanui, cladind astfel un vis nespus, nescris, neimpartasit nimanui. Pana la urma ajungi sa te incadrezi singur ca fiind visator, dar nu e asa. Toata lumea viseaza la lucruri diverse, incredibil de diverse, diverse ca si mentalitatea fiecarui om. Dar nu conteaza cat de obisnuit sau de ciudat e visul tau, important e sa crezi in el. Daca crezi in vise, fii sigur, ca nicio forta, nici tornada, nici vulcanul, nici taifunul nu vor putea sa-ti scoata iubirea din cap. Pentru ca iubirea exista de la sine. Istoria a fost creata de visatori. Ei n-au avut nici carti, nici idei, doar imaginatie. Nici Columb nu si-ar fi imaginat ca va fi asa celebru. Pur si simplu a traversat Atlanticul si a dat de pamant. Nici nu stiu daca si-a realizat visul sau pur si simplu n-a avut de ales. Odata ce dai de furtuna nu mai este cale intoarsa. Mama m-a trezit toata viata, aducandu-mi aminte ca America era deja decoperita si visele sunt departe de realitatea vietii. Si atunci care este sensul vietii, daca ti s-a explicat deja diferenta dintre un mar si o bicicleta? Daca as musca dintr-o bicicleta si as incaleca marul, atunci sigur mi-as da seama care diferenta. Gandul la ceea ce as putea sa fac m-a obosit intotdeauna mai mult decat faptul in sine. De fapt realizezi ca e mai usor decat ti-ai imaginat sa ajungi acolo unde numai gandul te-a dus. Secretul este sa crezi intotdeauna in visul propriu si sa nu-l abandonezi niciodata. Pentru ca abia atunci, cand dai de greu, esti pus la incercare, sa-ti dovedesti credinta si puterea de a merge mai departe. Si ajungi sa realizezi ca de acum inainte viata depinde in totalitate de visul din copilarie ce este pe cale sa se indeplineasca. Dar nu mai sunt copil, visele au imbatranit odata cu mine si am pierdut simtul ludic cu toata increderea,  cu tot. Parca ploua peste mine cu milioane de picaturi colorate, dar nu ma atinge niciuna. Intind mana, sa prind din cadere o picatura roz si pornind de la ea, sa schitez o noua fantezie, sa o colorez si sa fie a mea. Toti traim printre picaturile noastre de vis, dar cati se incumeta sa le prinda si sa le transforme in cutii intregi de vopsea cu care sa-si vopseasca peretii micii lor vietii? Eu am zis sa incerc, sa transform camerele mele gri in unele roz si sa ma mazgalesc cu picaturile de culoare. Ce am de pierdut...?