Fear(less)

Urasc momentul ala cand, singura in casa fiind, aud o usa scartaind sau o sticla de plastic pocnind sau alte zgomote dubioase prin casa. Secunda aia cand mi se opreste orice fel de mecanism de gandire si sange si digestie si inima si tot. Nu stiu daca sa ies in balconul de la camera sa tip dupa ajutor sau sa ma duc sa infrunt pericolul din hol. E o senzatie foarte tampita, panica alimentata de creierul care taman atunci imi aduce aminte ce am mai vazut eu prin filmele de groaza. Eventual, pana apuc sa ma linistesc suna fixul, si tre' sa ies vreau-nu vreau in hol sa raspund. Hai cand e zi e acceptabila situatia, dar cand e intuneric mi-e nu-stiu-cum sa intind mana de dupa usa sa apas pe intrerupator. Ideea e urmatoarea, cum dracu' reactionezi daca chiar e cineva in casa, controbaind prin sertare sau uitandu-se la Inima de tigan (?) intins pe canapea? Facem cunostinta, ii dau in cap cu ceva, il las sa se simta ca acasa? Stiu persoane care chiar s-au trezit cu vizitatori neanuntati, eu habar n-am cum as reactiona. Acum cativa ani eram singura acasa, noaptea si am auzit din sufragerie zgomot de sticla sparta; dupa ce am facut pe mine de trei ori, mi-am luat inima in dinti si m-am dus sa vad care-i treaba. Nu era nimeni, doar o vaza sparta pe jos pe care, initial, am crezut ca o daduse una din pisici jos, sarind pe mobila - teorie pe care mi-a demontat-o foarte elegant bunica-mea cand a ajuns a doua zi acasa.
eu: S-a spart, cred ca Pisa a sarit si a daramat-o.
ea: Nu ai sters praful zilele astea, nu?
eu: Ehm,  nu, de ce?
ea: Atunci de ce nu se vad urme de labe pe praf daca a sarit ea?

:| yeah riiiight. am ramas interzisa. nici acum nu stiu ce s-a intamplat de fapt...

Analiza

Sunt lacrimi si lacrimi. sunt lacrimi pe care le suprimi dinainte sa-ti cunoasca genele si care se opresc in ambitie, acolo se intalnesc cu altele, suspine si incruntari. altele invata sa treaca de bariera orgoliului si se preling rapid printre gene, parasind repede obrazul, grabite, intr-o vesnica goana, manate de frica, ele sunt putine si nu obosesc ochiul. mai sunt cele incapatanate care nu vor sa curga, se opresc si se freaca de pupila, inghesuindu-se sa se faca vazute, vor sa fie doar ele in atentie si zdrobesc orice posibilitate de a vedea clar, sunt aproape dureroase. cele care sunt anulate artificial au nevoie de atentie, batiste si nu servetele, ele sunt lacrimi, nu muci. din seria celor sterse, fac parte cele absorbite de perna, care are tendinta de a se albi sub greutatea sarata sa emotiilor. hm, alea timide sunt cele mai dragute, ele se ascund cand isi intalnesc reflexia in oglinda, se dau indarat lasand o dara infima de care se rusineaza enorm. apoi sunt cele fricoase de-a dreptul care o iau la vale ascunzandu-se prin nas, fug pana jos si se pitesc repede intre buze, ele-s mai ciudate, mai emo - se ascund pe la colturi mai mult sau mai putin igienice. a da, mai sunt alea aventuroase, care se incumeta pe sub barbie si pe gat, alea au vise mari, dar nu ajung prea departe. tot curajoase sunt si alea care se apuca sa treaca lantul muntos dintre ochi, alea au impresia ca vor supravietui altitudinii; ha! ce blegute!. altele care sunt talambe sunt cele carora le e frica sa alunece, ele se aduna intre gene si stau acolo ingramadite pana cand, la un moment dat, se arunca toate ghemotoc. hm, ultimele, din greseala am uitat sa le mentionez pentru ca nu ma lasa si trag de mine in disperare, sunt cele care nu-s nici timide, nici curajoase; sunt cele pe care nu le stergi, ci le lasi sa cada ele cand si cum vor, ele apreciaza aparent libertatea lasata si se ataseaza de obrazul tau, nu se grabesc, ci mangaie intelegatoare, devenind prietenele tale cele mai bune; apar numai cand te rupi pe dinauntru si ele nu mai pot suporta durerea, ies nervoase din cauza ca au fost supuse la chin, pe urma incetinesc si ajung sa empatizeze; pe astea nu ti le sterge nimeni, poate doar timpul...